Milostenia trebuie făcută în ascuns
Milă de săraci ai? Să nu-i judeci, tată. De-i poţi ajuta, ajută-i. Şi chiar dacă nu le dai un ban, ai milă de ei. Iar dacă ai, dă. Fă milostenie cu lucrul său cu cuvântul. Fă tot ce poţi. Nu-i dă prea mult, ca să nu-ţi pară rău. Dar să nu-i judeci niciodată. Parcă eu, dacă le dau, ce, le dau de milă? Le dau ca să scap de ei… Şi dacă dai, să fugi cât poţi de mândrie. Ei, parcă cine ştie ce am făcut! Au fost sfinţi care-şi dădeau şi hainele de pe ei. Eu ce mare lucru am făcut?
Milostenia trebuie făcută în ascuns. Poţi umbla şi în haine luxoase şi să faci milostenie aşa încât să nu te ştie nimeni. Mai sunt asemenea sfinţi şi în zilele noastre. Pe Sf. Iacob l-au pus să vândă vin într-o cârciumă, şi când venea cineva să cumpere, sfântul îl rugă: “Nu cumpăra aşa mult, cumpără mai puţin, că ai acasă copii care te aşteaptă…”. Iaca aşa… Şi acum, după 20 de ani, când l-au dezgropat, era cu hainele şi cu încălţămintea aşa cum l-au îngropat atunci, cu barba şi cu părul la fel – l-au şi pieptănat. Şi nu-l ştiuse nimeni până atunci… Ai văzut?
Petru Vameşul – era un vameş… om mare era el în vremea aceea. Şi aşa de nemilostiv era, că de la el nimeni nu vedea nimic. Era bogat, avea slugi multe şi în oraşul acela nu era altul mai mare ca el. Aşa spune cartea… Dar în oraşul acela erau şi mulţi săraci. Şi s-au adunat săracii toţi, într-o seară, şi se lăuda fiecare cu cât a câştigat. “Mă, da’ tu cât ai câştigat? Da’ tu? Da’ tu?…”. Şi unul zice: “Măi, dar umblând voi prin oraş, de la Petru Vameşul aţi căpătat cândva milostenie?” Cela nu, cela nu… NU!. “Mă, zice unul mai răsărit, ce-mi daţi voi mie ca mâine să vin eu cu milostenie din mâna lui Petru Vameşul?”. Ceilalţi au râs: “Mă, da’ ai să capeţi câteva beţe…”. Şi au pus rămăşag. Şi acela mai îndrăzneţ se duce la poarta lui Petru Vameşul. Petru avea un car pe care îl încărca cu pâine, să se ducă s-o vândă. Cerşetorul, la poartă, “dă-mi” şi “dă-mi”. “Mai pleacă de acolo, măi… Măi du-te, am zis!” Acela, “dă-mi” şi “dă-mi” – nu se ducea. Se înfurie Petru şi caută un băţ împrejur – nu găseşte. De furie, ia o pâine şi poc!, în capul cerşetorului. I-a dat şi cu pâinea în cap, săracu’. Acela a înhăţat pâinea şi, pe fugă – drept la ceilalţi, care-l aşteptau: “Uite, mă, am căpătat… din mâna lui, mă… din mâna lui Petru Vameşul”. Şi-uite aşa, a câştigat rămăşagul. Ca să vezi – i-a dat Petru cu pâinea în cap… Dar n-a luat seamă că pâinea aceea o să-i ajute cândva tare mult.
În seara aceea s-a îmbolnăvit Petru Vameşul – dar s-a îmbolnăvit de moarte. Şi n-a mai ştiut nimic, în boală lui… Ceilalţi ziceau că a murit. Dar el s-a aflat înaintea Dreptului Judecător. Şi a poruncit Judecătorul îngerilor să-l lege pe Petru şi să-l arunce în gheenă, că-i tare păcătos. Dar îngerul de la botez a venit degrabă, plângând, cu pâinea: “Doamne, nu-l osândi, uite că şi ăsta a făcut milostenie!” Şi S-a milostivit Dumnezeu şi i-a spus: “Mergi, sărace Petre, şi adaugă la pâinea ta” – adică să dea mai mult, să se înmulţească. Şi s-a trezit Petru din boala aceea de moarte şi a înţeles că, va să zică, pâinea aceea l-a scăpat de la moarte şi de la iad. Şi a zis aşa: “Să nu mor până ce nu voi fi şi eu sărac”. Şi a doua zi a prins a împărţi la săraci, la slugile pe care le avea – le-a dat tot, tot, şi le-a lăsat să se ducă. Şi a rămas cu o singură slugă, căreia i-a spus aşa: “Îţi dau tot ce mi-a mai rămas, toată datoria pe care trebuia să ţi-o dau, dar mâine să mă duci tu pe mine în oraş şi să mă vinzi ca rob, iar preţul pe care îl iei pe mine să-l dai la săraci”. “Cum, stăpâne, să te vând?!”. “Dacă nu mă vinzi tu pe mine, te vând eu pe tine.” Şi, de frică, sluga l-a vândut. În târg. Că atunci se vindeau oamenii, mai ales creştinii, că erau credincioşi, şi erau mai buni decât păgânii. Şi cât a luat pe dânsul, a dat la săraci. Iaca aşa… Dintr-o pâine, atât de milostiv a devenit, că s-a vândut şi pe dânsul. L-au luat turcii şi l-au dus acolo, în Turcia, unde a căzut slugă la un boier. Şi l-a întrebat boierul: “Ce ştii tu să faci?”. “Grădinărie, stăpâne”. Şi l-a pus grădinar. Trei ani de zile a lucrat la grădină, în tară străină. Din atâta slavă câtă a avut şi din atâta avere, a rămas slugă la grădina turcului. Şi lucra cu credinţă, nu aşa… Odată, când aducea el din grădină legume pentru masă, s-au întâmplat la masa turcului doi negustori din oraşul lui. Şi s-au uitat negustorii unul la altul, şi l-au cunoscut: “Mă, ăsta-i Petru Vameşul!”. “Ba nu-i el, seamănă cu el…”. “Ba el e, măi, Petru e…”. L-au cunoscut. Însă Petru a simţit că de el vorbesc şi a fugit din casă pe furiş. Turcul acela avea un portar surd şi mut, iar când Petru a ajuns la poartă, a strigat la acel portar: “Deschide poarta!” “O deschid, stăpâne!” – a vorbit mutul… Şi Petru a ieşit pe poartă şi a fugit, că n-a mai ştiut nimeni de el. Şi a venit portarul care fusese surd şi mut şi a spus: “Stăpâne, acela care avea grijă de grădină a plecat”. Iaca aşa… Ai văzut? Dintr-o pâine… A dat-o de ciudă. Dar darul lui Dumnezeu, măcar că dai de ciudă, sau oricum dai, te aduce la cunoştinţa adevărului.
Desigur că cei care au soţ, familie, copii trebuie întâi să-şi împace casa, familia, copiii, şi pe urmă să facă milostenie. Acela care face milostenie cu alţii, străini, iar copiii şi-i lasă să flămânzească şi să tremure de frig, acela nu face milostenie pentru Dumnezeu, ci pentru slavă omenească. Ca să zică lumea: “Mă, da’ milostiv este acesta! Uite, a dat tot, a vândut tot…” Întâi casa să ţi-o îngrijeşti, familia s-o întreţii, şi apoi te ocupi şi de alţii. Aşa spun canoanele, aşa spune cartea…
“Părintele Paisie de la Sihla”, fragment