Mila lui Dumnezeu acoperă lumea și lumina iubirii Lui dă întunericul la o parte ca noi să putem păși

Nopțile sunt peste tot la fel. Întunericul face ca lumea să pară mică. Lumea se restrânge până la un pas, până sub tălpi. Pășești și lumea se mișcă împreună cu tine. Ești singur și tot ce te copleșise vreodată nu mai poate fi văzut. Îți închizi ochii pentru că în întuneric, când oricum nu se vede nimic, nu are rost să mai ții ochii deschiși. Rămâi tu cu tine.

Întunericul este întotdeauna răcoros. Răcoarea îți pătrunde în suflet și pieptul se amărăște ușor la gândul că mai devreme sau mai târziu va trebui să mori. În momente ca acestea ne gândim la cea mai dragă ființă. Ne gândim la Dumnezeu, la părinți, la copii, la cei pe care i-am fi dorit aproape. Oamenii se preling în propriile gânduri, fluturând în văzduh ca și crengile copacilor. Inima poate trezi oameni din somn, îi poate face să tresară.

Pământul păstrează urmele a milioane de tălpi. Dincolo de geamurile stinse oamenii dorm și visează. Cine dintre toți e mai important în această noapte? Poate că cineva se înalță ca o lumină până la cer, iar altcineva se coboară în adâncuri ca un fulger. Mila lui Dumnezeu acoperă lumea și lumina iubirii Lui dă întunericul la o parte ca noi să putem păși.

Părintele Savatie Bastovoi