În aceasta constă devotamentul smerit, desăvârşit faţă de Mântuitorul

Neliniştea şi deznădejdea din lupta cu patimile duc la mândria sufletească. Nici chiar în cele mai grele încercări nu trebuie să se bucure vrăjmaşul de neliniştea şi deznădejdea noastră; pacea se coboară în adâncimea smereniei, iar noi vedem exact neputinţa noastră, pe care o aducem înaintea lui Dumnezeu şi dobândim liniştea. Dumnezeu socoteşte uneori să ne lase în întunericul sufletesc, în împietrire şi răceală, ca să ne considerăm cei mai răi şi mai păcătoşi decât toţi, fără să căutăm mângâiere duhovnicească, socotindu-ne a fi nevrednici; în aceasta constă devotamentul smerit, desăvârşit faţă de Mântuitorul. El a parcurs drumul suferinţei şi în rugăciunea către Tatăl Său a rostit: „întristat este sufletul Meu până la moarte” (Matei 26, 38), însă a făcut voia Lui, iar nouă ne-a poruncit să mergem pe drumul crucii, nu pe cel al mângâierii. Voi, crezând că veţi găsi iubirea lui Dumnezeu în sentimentul mângâierii, nu ÎI căutaţi pe Dumnezeu, ci pe voi; mai degrabă să muriţi, decât să nu fiţi mângâiaţi. Pe noi, dimpotrivă, lipsa aceasta ne smereşte, nu ne stăpâneşte. (Cuviosul Macarie de la Optina)

Ieromonah Benedict Stancu,  Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde,