Frica lui Dumnezeu este prima piedică a păcatului, care împiedică păcatul să nu intre în sufletul nostru
Omul care se teme de Dumnezeu este mai presus decât toţi înţelepţii veacului.
Scriptura ne spune că roadele fricii de Dumnezeu sunt: „începerea înţelepciunii” (Pilde 1, 7; 9, 10); „adăugire de zile” (Pilde 10, 28); „izvor de viaţă” (Pilde 14, 27); „ferirea de rău” (Pilde 8, 13); „cinstirea de Dumnezeu” (Psalmul 5, 7); slujirea lui Dumnezeu, după cuvântul psalmistului: „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur” (Psalmul 2, 11; Evrei 12, 28).
Frica Domnului ne ajută să lucrăm la mântuirea noastră, după mărturia Sfântului Apostol Pavel, care îndeamnă pe filipeni, zicându-le: „Cu frică şi cu cutremur lucraţi la mântuirea voastră” (Filipeni 2, 12), Frica Domnului aduce omului de la El tot binele (Deuteronom 6, 24; 8, 6). Frica Domnului ne ajută la dobândirea curăţeniei şi a sfinţeniei, după învăţătura Sfântului Apostol Pavel care zice: „Având, deci, aceste făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim pe noi de toată întinăciunea trupului şi a duhului, făcând sfinţenie întru frica lui Dumnezeu” (II Corinteni 7, 1). Frica Domnului ne ajută să judecăm cu dreptate (II Paralipomena 20, 6-7). Frica Domnului ajută celor ce cârmuiesc cu dreptate (Ieşire 18, 29; II Regi 23, 3). Frica Domnului ne face plăcuţi Lui, după cuvântul: „In orice neam, cel ce se teme de Domnul şi face dreptate, este primit la El” (Faptele Apostolilor 10, 35). Frica Domnului ne facem să fim iubiţi de Dumnezeu şi să luăm de la El nenumărate bunătăţi, după cele scrise: „Cât este de mare mulţimea bunătăţilor Tale, Doamne, pe care ai gătit-o celor ce se tem de Tine” (Psalmul 30, 19).
Frica Domnului ne ajută să câştigăm mila lui Dumnezeu, după mărturia Sfintei Scripturi: „Că după înălţimea cerului de la pământ, a întărit Domnul mila Sa spre cei ce se tem de El” (Psalmul 102, 11, 17). Frica Domnului ne ajută să fim auziţi de Dumnezeu în rugăciunile şi necazurile noastre: „Voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunea lor va auzi si-i va mântui” (Psalmul 144, 19). „A întărit Domnul mila Sa spre cei ce se tem El” (Psalmul 102, 11, 17). Frica Domnului ne face vrednici de binecuvântarea lui Dumnezeu Deuteronom 5, 29; 6, 24; Psalmul 24, 12-14). Frica Domnului ne apără de frica oamenilor, după cuvântul psalmistului: „Nu mă voi teme de rele că Tu cu mine eşti” (Psalmul 22, 4). Si iarăşi: „De frica voastră nu ne vom teme, nici ne vom tulbura, căci cu noi este Dumnezeu” (Isaia 12, 2).
Sfântul Isaac Sirul spune că „frica de Dumnezeu este temelia călătoriei omului spre cer”. Sfântul Nicodim Aghioritul spune că „frica de Dumnezeu este izvor, maică şi rădăcină a priceperii şi a toată fapta bună” (Paza celor cinci simturi, Cap. 11). Iar Sfântul Grigorie Teologul arată că frica de Dumnezeu ajută la păzirea poruncilor şi la curăţia trupului, zicând: „Unde este frică, acolo este şi păzire ; iar unde este păzire de porunci, acolo este şi curăţirea trupului”. Altă roadă a fricii de Dumnezeu este şi aceea că omul ajuns prin darul lui Dumnezeu la ea nu se mai teme de nimic. Acest lucru îl spune Sfântul Ioan Scărarul: „Cine a ajuns sluga Domnului, acela se teme numai de Stăpânul său. Iar cine n-are frică de Dumnezeu, acela se teme şi de umbra sa” (Scara, Cuvântul 21).
Cu cât se nevoieşte cineva spre bine şi cu cât creşte în el frica de Dumnezeu, cu atât omul începe să cunoască şi cele mai mici greşeli ale sale, pe care niciodată nu le luase în seamă până atunci, fiindcă se afla întru întunericul neştiinţei.
După mărturia Sfântului Petru Damaschin, frica de Dumnezeu este îndoită şi anume: „Este o frică de Dumnezeu care se zice şi începătoare şi una desăvârsită, care se naşte din cea începătoare” (Filocalia, vol. 5). 487. Toată fapta bună se începe de la frica lui Dumnezeu şi se termină in dragostea de Dumnezeu, care este legătura desăvârşirii şi treapta cea mai de sus a tuturor faptelor bune, căci mai mare decât toate este dragostea. Dar, ca să ajungă cineva la dragostea de Dumnezeu, negreşit trebuie să aibă mai întîi frica de Dumnezeu. Că de aici pornește toată fapta bună: din a se teme omul de Domnul.
Fraţii mei, omul care are frică de Dumnezeu nu trebuie să-l păzească nimeni să nu fure, sau să nu fie curvar, sau beţiv, sau hoţ, sau să nu facă rău.
Cel ce are frica lui Dumnezeu şi ziua şi noaptea pururea veghează asupra lui: să nu gândesc ceva rău asupra omului, să nu vorbesc ceva rău că-i păcat, să nu fac ceva rău că-i păcat! Cine are frica lui Dumnezeu, acela se face santinela întregii înţelepciuni, îşi păzeşte sufletul şi mintea sa de gânduri rele, limba sa de cuvinte rele şi toată aşezarea sa de a lucra împotriva lui Dumnezeu.
Frica lui Dumnezeu este prima piedică a păcatului, care împiedică păcatul să nu intre în sufletul nostru.
Din cuvintele Arhimandritului Cleopa Ilie, Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie