Familia e sfântă. Omul întreg este bărbat şi femeie
Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului. Ispita Occidentului, ştiţi… Poate că stând multă vreme în legătură cu fanarioţii, la mijlocul secolului XIX debarasându-se de ei s-au aruncat în braţele unei Franţe care era atee (deşi francezii au unii gânditori şi poeţi creştini. Dar la noi nu s-au dezvoltat prea mult nici Nae Ionescu, nici Crainic).
Eu cred că trebuie să rămânem în creştinismul de la început, poporul român s-a precizat ca popor român prin creştinism. Vedeţi Faptele Apostolilor capitolul 16:9-12, unde Sfântului Apostol Pavel fiind în Troia are un vis în care i se arată un macedonean zicându-i: „Treci în Macedonia şi ne ajută; treci Bosforul şi te du, că se deschide o poartă nouă.” Şi a ajuns în Filippi care era colonie romană – vers.12. Deci noi avem creştinismul înainte de Roma; la Roma a mers Pavel abia după aceea, când este dus, legat şi închis. Căci are Epistola către Romani scrisă mai târziu şi îl duc legat la Roma. Şi la Roma vreo 200 de ani nu s-a vorbit limba latină, ci limba greacă.
El spune că aici era colonie romană. Iar noi avem termeni latini proprii, nu de la Roma, de dinainte de cei care s-au format la Roma. Eu zic că noi suntem protolatinitatea. Nici o limbă nu este atât de latină ca limba noastră; este foarte apropiată de limba latină scrisă, aproape toate cuvintele… Şi avem cuvintele latine cele mai substanţiale, cele mai pline de sevă, de exemplu: inima este de la anima, noi spunem Atotţiitorul, traducerea exactă după „Pantocrator”, în Occident ei zic Atotputernicul: Atotputernicul e mai rece; Atotţiitorul parcă te îmbrăţişează. Noi zicem Tată, ei zic Pater; Tatăparcă-i altfel… Noi zicem Fecioară, ei zic Virgo, mai fizic aşa. Ei zic „regnum” – stăpânire, parcă mai lumeşte; noi zicem împărăţie, parcă mai plină de taină, de basm aşa… împărăţie… Noi zicem biserică de la „basiliki”, adică clădirea împărătească; Hristos e Împăratul… ei zic „ecclesia”; iar toţi termenii aceştia au trecut la popoarele din Occident de la Roma, dar la noi nu. Şi ceva din duhul acesta răsăritean, de taină, se vede în toate cuvintele noastre. (…)
Pe de o parte avem luciditatea aceasta latină, cum nu o au slavii, dar avem pe de altă parte un sentiment al tainei, cum nu-l au nici francezii nici spaniolii sau italienii. Şi la germani şi la englezi limba latină se folosea, dar nu a înfiinţat limba vorbită. La noi limba liturgică a înfiinţat limba vorbită. Şi de aceea şi cuvintele noastre au alt înţeles: noi nu spunem „convenţia”, noi spunem cuviinţă, şi ce deosebire mare este… Multe s-ar putea spune despre cum e de influenţată limba poporului: când au tradus în secolele XVI-XVII textele, cred că prea puţin au schimbat; cred că poporul şi-a menţinut limba lui vorbită; cred că Tatăl Nostru, Crezul, le-avea poporul dintotdeauna… şi sunt cuvinte latine, foarte puţine cuvinte slave sunt; n-am fost influenţaţi de slavi: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul –Făcătorul, nu Creatorul, e altceva… – Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor” -unde-i cuvânt slav?… aproape că nu e cuvânt slav, decât Duhul.
Aici era normal să fie un popor unic, un popor de legătură între Orient şi Occident; noi unim luciditatea latină şi sentimentul de taină al Răsăritului. Cred că spiritualitatea poporului român este imprimată de ortodoxie, nu s-ar putea înţelege altfel; i-am dat o pecete proprie, o pecete românească creştinismului; protolatinitatea noastră a pus o amprentă pe creştinism şi creştinismul a pus o amprentă pe românismul nostru. Avem luciditatea latină în ortodoxie, pe care nu o au slavii şi nu o au grecii.
Grecii sunt mai raţionalişti, mai reci, slavii sunt mai haotici aşa. Cineva spunea că atunci când citeşti un text slav, trebuie să vezi ce e dedesubtul rândurilor nu ce e în rânduri.
Slavii au un sentiment de ceva neluminat, întunecat. Noi suntem un popor deosebit. La noi este o luminozitate în poporul nostru, e o cuviinţă, e o delicateţe, o blândeţe, o bunătate, o generozitate, o căldură, o curăţie, sunt nişte virtuţi… Noi vorbim foarte mult de lumină, noi zicem şi lumii lumină; lume de la lumină… noi avem nişte adâncimi foarte clare, nişte adâncimi luminoase, lumina e adâncimea noastră… basmele, iarăşi; e-atâta bunătate, atâta lumină în ele… avem colindele, doinele sau dorul – cuvinte fără echivalenţă la alte popoare.
Creştinismul nu a putut să prefacă aşa de mult pe slavi în felul lor slav de a fi, mai haotic; şi nici pe nemţi: nemţii, ca şi ruşii, au tot astfel de adâncimi întunecate, neclare, haotice; au rămas mai mult în ale lor, în miturile folclorului lor de dinainte de creştinism. La ei e ceva haotic aşa; Tristan şi Isolda şi mai au ei lucruri de felul ăsta. Ruşii, la fel: n-au un folclor ca al nostru.
Eu am scris în „Reflexii despre spiritualitatea poporului român”. Ce frumos, ce graţie şi seriozitate: ce minunat era portul fetelor de la sate, şi în acelaşi timp cât de serios. Sunt încheiate la gât; şi ce cuvioase sunt jocurile de perechi… câtă graţie; veneau săsoaice la mine în sat, din Codlea, greoaie, hă… – râdeam de ele… ce sprinteni sunt românii…
Trebuie să recultivăm portul românesc, doina românească; Blaga n-a văzut prea adânc: spaţiul mioritic deal şi vale; deal şi vale mai sunt şi la alte popoare, dar e o reflexiune a poporului nostru în doină, e o reflexie cum nu e în nici o cântare din Occident; când văd la televizor bâţâielile lor; nu-i o gândire, nu-i o reflexie, nu-i o contemplaţie… Şi ne-a dus aşa intelectualitatea asta cu spiritul ei occidental superficial, cu individualismul acesta… Fiecare face naveta la oraş, devine muncitor, pe urmă îşi dă copiii la facultăţi unde aceştia intră în legătură cu cultura asta atee a intelectualităţii, şi ne pierdem aşa…
Intelectualitatea noastră a întors spatele credinţei poporului, e poate cea mai indiferentă intelectualitate faţă de părinţii noştri. Trebuie să sfârşim cu aceasta, trebuie să avem o altă intelectualitate. Trebuie să ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru. Din păcate au distrus satele, în multe sate nu mai sunt decât nişte bătrâni, dar peste vreo zece ani nu-i vom mai găsi nici pe ei. Se golesc satele… Asta au voit, să distrugă spiritualitatea românească, creştinismul românesc. Cred că ar trebui să încreştinăm şi oraşele astea. Fiecare în jurul lui să facă ceva: întâi să se creeze o solidaritate creştină ortodoxă a tineretului; să se pornească cu scrisul, şi în vorbire, în altare. Mai sunt sate în anumite părţi unde se mai poate vedea acea delicateţe, blândeţe, bunătate, comunicabilitate, căldură, curăţenie.
Păcat că nici intelectualitatea noastră din trecut nu a reuşit să analizeze şi să trăiască cu adevărat în spiritualitatea poporului român. Nici Nae Ionescu şi nici Nichifor Crainic nu au făcut decât să rămână la cărţi, o teologie a cărţilor, atât. Nae Ionescu făcea o speculaţie mai largă, mai personală…
Deşi eu n-am avut parohie, am slujit Sfânta Liturghie în fiecare duminică, am predicat, eu zic că parcă simţi altă responsabilitate când eşti preot, dar nu este exclus să fii teolog bun şi în altă parte, fără a fi preot. Trebuie să fie şi o notă de sfinţenie în ceea ce spui. Când vorbeşti de Dumnezeu nu poţi să nu reflectezi în ceea ce spui şi sfinţenia lui Dumnezeu, să se vadă că vorbeşti de o realitate care e alta decât cea a lumii acesteia, dar n-am prea văzut această notă a sfinţeniei nici în scrisul lui Nae Ionescu, nici la Crainic, în scrisul lor… Dintre ucenicii lui Nae Ionescu numai Mircea Vulcănescu a fost creştin. Nici unul dintre ceilalţi n-a fost creştin. N-a creat o şcoală creştină. Mircea Eliade, Noica, puţin aşa, dar n-au devenit creştini cu adevărat, nu ştiu… Cioran, tot aşa; a fost la şcoala lui, dar nu văd o şcoală creştină, de altfel ei îşi ziceau trăirişti… Da’ nu ştiu de ce n-a intrat creştinismul lui Nae Ionescu în ei, în afară de Mircea Vulcănescu care a avut o personalitate a lui şi care ar trebui studiat; un teolog laic, nu preot. Dar nu s-au ridicat nici dintre preoţi teologi la noi, nu s-au prea ridicat, nu ştiu, poate au fost prea ocupaţi cu viaţa liturgică. Nu le poţi face pe-amândouă, ca să fii preot asta te reclamă în fiecare moment: trebuie să fii printre credincioşi, să îi înveţi, să îi sfătuieşti, să îi mângâi. Părinţii Bisericii erau episcopi, dar n-aveau atâta administraţie ca cei de astăzi: Sfântul Ioan Gură de Aur citea în fiecare săptămână Noul Testament, nu cred că făceau administraţie; Sfinţii Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, toţi marii teologi erau nunumai preoţi; erau episcopi.
Din cauza faptului că ateismul făţiş s-a compromis prin comunism, acum iau diferite măşti creştine; şi mulţi se lasă amăgiţi. Spune Sfântul Apostol Pavel: „În privinţa venirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a adunării noastre împreună cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi – nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit. Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri? Şi acum ştiţi ce-l opreşte, ca să nu se arate decât la vremea lui. Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale. Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască.” (II Tesaloniceni 2:1-10). Deci se înmulţesc ăştia care nu par să fie atei, şi iau măşti de creştini, fel de fel de măşti, sub diferite forme, ba de yoga, ba de altele. Noi însă trebuie să păstrăm credinţa cea adevărată, credinţa dreaptă ortodoxă; Sfânta Treime, Fiul lui Dumnezeu Cel care S-a făcut prunc şi care S-a răstignit pentru noi şi a înviat…
Trebuie mai multă carte creştină. Da’ uite, eu nu prea pot edita şi stau la Patriarhie câteva cărţi de-ale mele de vreo 4-5 ani, şi-n alte părţi. Nu sunt bani… Însă Sfinţii Părinţi; Sfântul Atanasie, Chiril, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians, Grigorie Palama, aceştia sunt marii noştri îndrumători, şi trebuie să-i actualizăm pe ei, ei au credinţa curată şi viaţa curată, şi adâncime, şi să arăţi toată mizeria filosofiilor ăstora şi al altor doctrine: toate sunt nişte mizerii.
Nu „fundamentalism”; legea strămoşească, legea românească, creştinismul primordial, creştinismul autentic, creştinismul neschimbat, creştinismul de la început… De ce… că Iisus Hristos e depăşit…cum depăşit? Păi orice noutate în Occident însemnează o cădere de la o treaptă, la o treaptă mai de jos. Iisus Hristos e Alfa şi Omega, există vreun chip de om care să fie atât de nou model şi să nu-l poţi niciodată depăşi… Hristos, El e Alfa şi Omega, fără început şi fără sfârşit; oricât înaintăm în imitarea Lui totuşi suntem aşa de departe… ce departe e omenirea de a fi ca Hristos… El e mereu nou, nouă-i bunătatea, mereu eşti mai nou în bunătate, dar acum mereu nu-i nici o noutate, e numai decădere: răul nu are nimic nou; şi Occidentul e ahtiat după acest nou, nou, nou, călcând toate regulile în picioare, toate rânduielile. Noi trebuie să arătăm însă şi adâncimea şi înălţimea lui Hristos. Au făcut ceva ruşii în Occident dar nu aşa cum ar fi trebuit. Trebuie mai mult, mai mult să Îl descoperim pe Hristos.
Cioran şi-a permis chiar să spună că îi admiră pe evrei pentru faptul că l-au ucis pe Hristos, că au dat dovadă de inteligenţă… ca să fie nou, ca să spună ceva nou. Adică toate nebuniile sunt noutate; şi seriozitatea, bunătatea… Şi-l lăudau şi toţi intelectualii ăştia: cel mai mare stil… dar ce; stilul te mântuieşte?… Spunea un scriitor şi poet francez: „Rugăciunea nu e mare stil; dar e superioară oricărei forme de poezie.” Când strig către Dumnezeu: Doamne ajută-mi, sau Doamne ai milă de mine… e altceva decât toată vorba ta poetică. Aşa că creştinismul este noutate continuă, pentru că niciodată nu ajungem la înălţimea la care este Hristos; totdeauna urcăm din treaptă-n treaptă şi tindem spre o asemănare, nu putem ajunge la perfecta lui desăvârşire dumnezeiască… El ne cheamă spre asta, căci spune: „Fiţi desăvârşit precum Tatăl vostru Cel din ceruri este“, iar Sfântul Vasile cel Mare spune: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască“, se referă desigur la o îndumnezeire după dar, nu după fire. Iată la ce este chemată omenirea… Hristos e nou totdeauna… Şi s-a păstrat aşa în credinţa noastră, nu la secte, care s-au şi împărţit mereu. Din păcate au apărut acum şi secte din ortodoxie, la noi până acum nu a existat aşa ceva.
Monahismul e o tradiţie dintotdeauna a noastră, şi tendinţa spre sfinţenie. În Occident e luptă, şi catolicismul a avut întotdeauna tendinţa să se lupte să cucerească; şi cred că şi în Iugoslavia ei sunt de vină. Ortodoxia nu s-a impus niciodată prin forţă; s-a impus cu jertfă. Nu scot sabia împotriva altuia, ci primesc mucenicia. În caz de agresiune mă apăr, dar nu atac şi nu cuceresc cu sabia. Mă apăr: Ştefan cel Mare şi Mircea cel Bătrân şi atâţia alţii şi-au apărat Ţările, e absolut firesc şi e o datorie chiar. Sfinţenie, mucenicie, model de viaţă curată, generoasă, jertfelnică. Aceasta e ortodoxia noastră românească. Văd că occidentalii îi acuză pe sârbi; nu, sunt mai vinovaţi ceilalţi. Eu citesc un ziar bisericesc grecesc care mereu scrie de răul pe care îl face Vaticanul.
Eu nu prea sunt pentru ecumenism; a avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei; iar relativizează credinţa adevărată: de ce să mai stau cu ei care au făcut femeile preoţi, care nu se mai căsătoresc, iar în America, Anglia şi alte ţări au legiferat homosexualitatea.
Familia e sfântă. Sfinţii Părinţi au lăudat la fel de mult căsătoria ca şi monahismul. Pe de o parte se recunoaşte că Dumnezeu a creat omul bărbat şi femeie; omul întreg este bărbat şi femeie. Şi de fapt , în căsătorie se depăşeşte plăcerea trupească; vin atâtea griji, o mână de copii, ceea ce e trupesc este depăşit, dar totuşi este şi preţuirea asta; legătura completă. Eu cel puţin aşa am trăit-o… Nu mai e viaţa mea întreagă daca nu mai e soţia mea; câtă sensibilitate, câtă iubire a unuia pentru altul… Se poate scrie o carte despre sfinţenia în căsătorie…
În Occident se destramă, nu mai există căsătorie; ăsta-i Occidentul… li se pare importantă homosexualitatea. Nu mai înaintează omenirea. În Suedia numai 3% se căsătoresc, trăiesc aşa… În Olanda îi vezi în doi, bărbat şi femeie împerechindu-se în vitrină. În America au legiferat homosexualitatea, drogurile. De fapt unde-au ajuns ei?… N-au nici o înţelegere a tainei… Eu am scris în „Dogmatica” mi se pare; Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Omul întreg e bărbat şi femeie.” Bărbatul singur nu e om întreg; femeia singură nu e om întreg; numai împreună sunt omul întreg. Cât de împuţinat eşti după ce nu mai ai femeie… cât de neîntreg eşti… Cine te iubeşte; te iubeşte soţia cel mai mult; te iubeşte bărbatul cel mai mult; nu există altul care să te iubească aşa de mult… Nu mai socoteşti că ăsta e al meu, ăsta e al tău… atunci toate sunt comune. Acelaşi nume, toate lucrurile sunt comune, el are grijă numai de ea, ea are grijă numai de el… e imitaţia Sfintei Treimi într-un fel… e o fiinţă în două persoane. Toţi ceilalţi sunt destul de străini, chiar copiii; merg cu copiii lor acolo; dar soţia rămâne lângă bărbat, bărbatul lângă soţie, este o unitate deplină între unul şi altul.
Oficializarea homosexualităţii poate fi acea urâciune apărută în faţa lumii din Apocalipsă; Sfântul Apostol Pavel în capitolul 1 din Epistola către Romani vorbeşte despre asta: „Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând răsplata cuvenită rătăcirii lor. Asemenea şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii.” Noi trebuie să fim creştini şi să menţinem această rânduială, această unitate; nu mai eşti întreg… Treaba lor ce fac ceilalţi; noi trebuie să susţinem ceea ce este creştin şi să punem în aplicare: creştinismul ortodox (…)“.
Părintele Dumitru Stăniloae
sursa: Spirit Romanesc
