Falsul misticism. Relaţia de iubire cu Dumnezeu, liberă şi conştientă, este dispreţuită şi înlocuită cu una contractuală

Cu toate că majoritatea românilor se declară creştini ortodocşi care ţin la tradiţia şi cultura strămoşească, evlavia multora dintre ei este deviată spre forme eronate de manifestare a ei. Mai mult, există şi în motivaţia lor religioasă o anumită obsesie terorizantă a „farmecelor” şi „făcăturilor” necurate, obsesie care deseori îi paralizează în demersul lor raţional-iubitor către Dumnezeu. Relaţia de iubire cu Dumnezeu, liberă şi conştientă, este astfel dispreţuită şi chiar înlocuită cu una contractuală, magică, marcată pregnant de o frică de natură ocultă. De aceea creştinii trebuie lămuriţi în credinţă ca să nu se lase intimidaţi de meşteşugirile diavolului şi ale proorocilor lui.

Falsul misticism „este semnul ruşinos al unei stări religioase înapoiate sub raport intelectual şi moral, mai bine zis tristul certificat al decăderii de la însăşi starea de religiozitate la aceea de magie, caracteristică popoarelor primitive stăpânite de pâcla groasă a ignoranţei, de marasm moral. De aceea, în primul rând, este nevoie ca aceste suflete să fie ridicate la adevărata credinţă, la spiritualitatea autentică, la o viaţă morală superioară şi ca Biserica să urmărească permanent, cu străşnicie, purificarea de falsul misticism a vieţii religioase a credincioşilor din sânul ei”. (Dumitru Stăniloae, ”Formele şi cauzele falsului misticism”)

Ca să dăm o definiţie aproximativă a falsului misticism, am putea spune că el este o dispoziţie a sufletului, care aşteaptă sau vede la tot pasul un miracol, caută sau vede necontenit vedenii şi îmbracă pe fiecare persoană mai deosebită în aureolă supranaturală.

Departe de aparenţele atractive şi performanţele metafizice senzaţionale oferite de falsul misticism, viaţa spirituală în Ortodoxie presupune o creştere morală a omului credincios, creştere fără de care orice experienţă religioasă îşi pierde legitimitatea. Sfinţii Părinţi au formulat cel mai limpede învăţătura despre treptele desăvârşirii creştine sau ale urcuşului duhovnicesc. Cea dintâi treaptă, întotdeauna ocolită sau doar simulată de falşii mistici, este curăţirea sufletească şi trupească de patimi (treapta nevoinţelor ascetice), fără de care nimeni nu poate spori şi nici nu-L poate vedea (cunoaşte, înţelege) pe Dumnezeu.

Urmează treapta contemplării duhovniceşti a raţiunilor divine din natură şi din Scriptură. Elanul minţii în cunoaşterea iubitoare a lui Dumnezeu, după ce au fost depăşite toate piedicile păcatului, se intensifică progresiv, pe măsura unirii cu Mântuitorul Hristos prin rugăciune neîncetată. Astfel, intrând în odihna iubirii dumnezeieşti, omul păşeşte pe treapta a treia, a îndumnezeirii prin har, a părtăşiei tot mai depline la viaţa şi fericirea dumnezeiască.

Pe de altă parte, „credinciosul angajat de dezechilibrul său într-o experienţă falsă stabileşte relaţii arbitrare între cauze şi efecte, face abstracţie de corelaţia obiectivă şi raţională dintre fenomene şi se antrenează în excese şi generalizări unilaterale. Mizează şi pe false intuiţii şi principializează sentimente nebuloase, accentuând până la exclusivitate pe afectivitate, în dauna vieţii raţionale, a simţirii raţionale de care vorbesc Părinţii. Ortodoxia a pus un accent deosebit pe paza minţii şi a inimii, pe introducerea minţii în inimă, care are şi acest sens de colaborare a intelectului cu simţirea.” (Î.P.S. Antonie Plămădeală, ”Falsul misticism, încercare de tipologie”)

Plecând de la acest dezechilibru duhovnicesc între raţiune şi simţire, între cunoaşterea Tradiţiei Bisericii şi simularea ei fragmentară la exterior, „credinciosul” angajat în false experienţe mistice se îndepărtează de reperele unei vieţi religioase sănătoase, luându-şi libertatea nu numai de a crea alte repere (cele proprii îi devin singurele normative), ci şi de a le propaga între apropiaţii lui. Aşadar, cunoaşterea şi asimilarea Tradiţiei ortodoxe autentice fereşte orice credincios ortodox de excese, de exagerări şi de erori dogmatice şi mistice, uneori chiar fatale mântuirii personale şi comunitare prin Biserică.

”Părintele Adrian Făgețeanu și crucea Rugului Aprins”, Editura Credinței, București, 2012