Există oare vreo fericire de odinioară, o, omule, la care ai vrea să te întorci?

Sunt oare zile din vremi trecute, o, omule, la care tu ai vrea să te întorci? Ele toate te-au ademenit precum mătasea şi-acum îţi stau departe, în urmă, precum o pânză de păianjen. Ca o miere te-au întâmpinat, ca o duhoare şi-au luat rămas bun de la tine.
Toate au fost cu totul pline de iluzii şi păcat.
Vezi cum toate ochiurile de apă la lumina lunii se aseamănă oglinzilor şi cum toate zilele ce-au fost luminate de nestatornicia ta se aseamănă oglinzilor? Dar când tu păşeai dintr-o zi într-alta, oglinzile mincinoase se crăpau ca pojghiţa de gheaţă, iar tu treceai prin apă şi noroi.
Poate o zi care are o dimineaţă şi o seară ca uşile casei să fie oare o zi?
O, prealuminate Doamne, sufletul meu e împovărat de iluzii şi tânjeşte după o zi, după ziua cea fără de uşi, ziua din care sufletul meu s-a pristăvit şi s-a cufundat în umbrele cele schimbătoare după ziua Ta, pe care o numeam ziua mea atunci când eram una cu Tine.
Există oare vreo fericire de odinioară, o, omule, la care ai vrea să te întorci? Din două bucăţi având aceeaşi dulceaţă, a doua e mai banală. Ţi-ai întoarce capul plictisit de fericirea cea de ieri dacă ea ar fi întinsă pe masa de azi.
Clipe de fericire ţi se dau doar ca să ţi se lase gustul doririi după adevărata fericire în sânul pururea fericitului Domn; şi veacuri de nefericire ţi se dau spre a te trezi din visul înşelător al iluziilor.
O, Doamne, Doamne, singura mea fericire, îl vei adăposti Tu oare pe pelerinul Tău rănit?
O, Doamne, tinereţea mea veşnică, ochii mei se vor scălda în Tine şi vor străluci mai tare decât soarele.
Cu grijă Tu aduni lacrimile celor drepţi şi cu ele Tu întinereşti lumi.

Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Ed. Anestis, 2006