Există o asemenea confuzie și o asemenea harababură, încât este foarte greu să fie cineva astăzi creștin

Exista o asemenea confuzie si o asemenea harababura, incat este foarte greu sa fie cineva astazi crestin. Nu este doar indiferenta lumii, rautatea lumii, cei de alta credinta sau diversele miscari religioase. Ca si in toate celelalte situatii, si aici, raul cel mai mare vine dinlauntrul si nu din afara noastra. Pe vrajmasul care vine din afara il vezi, il intelegi si te aperi, dar in fata celui care vine cu viclenie ce vei face?
Omul este in primejdie nu atat din partea lucrurilor care vin din afara. Rar se intampla sa te omoare cineva, sa te raneasca, sa te lase schilod. Bolile care vin din insusi organismul nostru nu trimit la moarte, dar pe toti, in cele din urma, ne indruma spre ea. In bolile trupului, daca ai cauza inlauntrul tau si o cauti in afara, nu vei gasi raspuns. Daca o cauti inlauntrul tau, dar din ignoranta nu stii exact unde se gaseste, din nou nu vei gasi raspunsul. Te chinuiesti, patimesti si nu te vindeci.
La fel este si in viata duhovniceasca. Desi toate par simple, usoare, clare si putem sa stim exact ce ne doare, care este boala noastra, care este medicul, care sunt medicamentele, de unde vine vindecarea, din nefericire, ne incurcam si in problemele duhovnicesti. Fiecare va prezenta lucrurile in alt fel.

Exista multa confuzie, mult amestec. Scriptura spune: „Este nevoie sa vina sminteli” (Matei 18, 7). Nimic nu are loc la intamplare, toate au ratiunea lor.

In primele veacuri crestinii s-au confruntat cu prigoanele. Toti: barbati, femei, tineri, varstnici, copiii mici nu se temeau de martiriu si-L mar­turiseau pe Hristos. Altii au cedat si s-au pierdut. Nu inseamna ca n-au putut sa reziste. Nu este asa! Domnul a dat putere celor care credeau. Martiriul si prigoanele au adeverit cine are credinta si cine nu are, cine alearga si cine nu alearga la Hristos, cine Il are si cine nu Il are pe Hristos. Mai tarziu, cei care L-au iubit cu adevarat pe Hristos, n-au avut dificultati sa afle calea, sa treaca de greutati si sa se sfinteasca.
Şi anii nostri sunt la fel. Se vor rataci cei care doresc acest lucru, vor fi confuzi cei care vor sa fie, se vor pierde si nu vor sti ce li se intampla cei care trateaza lucrurile cu usurinta.
In zilele noastre se pare ca omul se va pierde. Se poate intampla celor cu credinta si cu dragoste falsa pentru Hristos Domnul, pseudo-crestinilor. Unii urmeaza un curent, altii altul, unii o inselaciune, altii alta si sufletele se pierd.
Cei incercati in vremea noastra vor fi socotiti martiri. Citeam in Pateric cum parintii discutau in pustiu si profeteau ca, in anii nostri, lucrurile vor fi mult mai grele din multe si felurite pricini. Grele nu in sensul ca suntem in primejdie sa ne varsam sangele, sa fim supusi la chinuri, ci pentru ca inselaciunea care exista este foarte multa. Peste tot vezi inselaciune religioasa, „cresti­neasca”, daca imi este ingaduit sa spun asa.
Cel mai rau este ca, intr-un fel sau altul, ni se spune si ni se intareste faptul ca pacatul poate sa coexiste cu harul lui Dumnezeu. Nu este posibil acest lucru. Pacatul este pacat! Hristos a venit sa desfiinteze pacatul, sa-l piarda, sa-l izbaveasca pe om din pacat, sa-i vindece ranile, neputinta pe care o are inlauntrul sau. Este o mare greseala si o mare inselaciune sa incurcam lucrurile si sa le impacam. Adica, sa facem si pacate, dar si sa ne linistim cu gandul ca de vreme ce vom merge la biserica si, daca vreti, vom avea si iubire mincinoasa, oricand si oriunde ne va fi de folos.
Prin urmare, Sfintii Parinti au spus ca in anii din urma, adica in vremurile noastre, va fi greu si cei incercati vor fi considerati martiri. Adica, cei care vor ramane curati si nu vor fi atrasi de raul vremurilor inselatoare, vor fi socotiti martiri.

Inselaciunea in viata religioasa de astazi

Nu este vorba despre inselaciunea pe care ne-o aduc „guru”-ii, ci de inselaciunea prezenta in viata noastra religioasa de zi cu zi. Nu suntem patrunsi de poruncile lui Dumnezeu, ci suntem religiosi de suprafata. Fiecare are propria lege, isi face propria voie prin care isi pierde sufletul.

Asadar, fratii mei, trebuie sa punem un inceput bun in viata noastra duhovniceasca.Acest inceput inseamna sa intelegem bine lucrurile, sa le cunoastem bine, sa ne dam seama de pacatul nostru, de tendinta pe care o avem de a ne lega de lucruri care ne vatama sufletul, care acopera si salveaza pe omul cel vechi. De aceea este necesar sa ne smerim, sa ne pocaim, sa ne spovedim cu adevarat ca sa ne mantuim. Aceste lucruri nu sunt o joaca!

Cineva poate sa citeasca si sa reciteasca Sfanta Scriptura, dar sufletul lui sa nu se miste nicicum. Poate sa mearga des la biserica si sufletul lui sa nu se foloseasca. Poate sa se impartaseasca si sa se spovedeasca, dar sa fie fara folos.

(…)

Sa lasam sufletul nostru sa se dezveleasca complet! Sa-I aratam Domnului starea noastra, sa mergem sa ne vindece, si El o va face. Atunci si cercetarea Sfintei Scripturi, si mersul la biserica, si Dumnezeiasca Impartasanie vor fi dupa voia lui Dumnezeu. Sufletului nostru i se va adauga har dupa har, iar Hristos Se va salaslui inlauntrul lui.

Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, “Adame, unde esti? Despre pocainta“, Editura Bizantina, Bucuresti, 2008