Dumnezeu se arată mai degrabă simplităţii şi smereniei şi nu ostenelilor şi înţelepciunii ajunsă fără folos

17

Pentru aceea la tot lucrul avem trebuinţă de dreapta socoteală, ca să judecăm potrivit cu vremea toată fapta. Căci dreapta socoteală este o lumină care arată celui ce o are : vremea, fapta, destoinicia, tăria, cunoştinţa, vârstă, puterea, hotărârea slobodă, râvna, zdrobirea, obişnuinţa, neştiinţa, puterea şi tocmirea trupului, sănătatea şi oboseala, modul, locul, purtarea, educaţia, credinţa, starea dinăuntru, scopul, petrecerea, slobozenia, ştiinţa, cuminţenia firească, sârguinţa, privegherea, zăbăvnicia şi cele asemenea. Pe urmă firea lucrurilor, trebuinţa, câtimea, felurile lor, scopul lui Dumnezeu aflător în dumnezeieştile Scripturi, înţelesul fiecărui cuvânt, ca de pildă al aceluia din Evanghelia lui Ioan : că au venit elinii, căutând să vadă pe Domnul, şi îndată au zis : «Sosit-a ceasul»  şi celelalte, ceea ce înseamnă că a sosit vremea de chemare a neamurilor. Căci a început vremea patimilor. Iar aceasta o pune ca semn. Dreapta socoteală lămureşte toate acestea.

Dar nu numai acestea, ci şi scopul tâlcuirii Părinţilor. Fiindcă nu lucrul care se face este ceea ce se caută, ci prin ce se face, zice Sfântul Nil. Iar cel ce face ceva fără cunoştinţa celor spuse se osteneşte poate mult, dar nu poate izbuti nimic, cum zice marele Antonie şi Sfântul Isaac despre cei ce se nevoiesc în virtuţile trupeşti, dar se lenevesc în lucrarea minţii, cu toate că mai ales aceasta este ceea ce se caută. Pentru că zice Sfântul Maxim : «Dă trupului tău lucrarea după putere şi toată nevoinţa ta întoarce-o spre minte. Căci cel ce lucrează trupeşte, zice, uneori e biruit de lăcomia pântecelui, de somnul mult, de împrăştiere şi de vorbărie şi prin acestea îşi întunecă mintea. Iar alteori îşi tulbură înţelegerea prin postul prelungit, prin privegheri şi prin osteneli peste măsură. Dar cel ce are grijă de minte, contemplă, se roagă, cunoaşte pe Dumnezeu şi poate dobândi toată virtutea»

Fiindcă omul înţelept se nevoieşte cu pricepere să-şi micşoreze, pe cât se poate, micile trebuinţe ale trupului, ca prin aceasta să ajungă să se îngrijească de puţine, sau să nu aibă grijă de loc, ca să păzească poruncile. Căci zice Domnul : «Nu vă îngrijiţi…» şi celelalte. Fiindcă în grija de multe, nici pe sine însuşi nu se poate vedea cineva. Cum poate să vadă atunci cursele vrăjmaşului, gătite înainte de vreme ? Căci vrăjmaşul nu obişnuieşte totdeauna să facă războiul la arătare, cum zice Gură de Aur. Dacă ar face aşa, nu am cădea uşor mulţi în cursele lui, ca să fie puţini cei ce se mântuiesc, cum zice Domnul. De aceea când vrea să-l arunce pe cineva în cele mari, îl face să nesocotească întâi cele mici şi nearătate : înainte de curvie, privirea deasă şi neînfrânată ; înainte de ucidere, mânia uşoară ; înainte de întunecarea cugetării, împrăştierea scurtă; şi înainte de aceasta iarăşi, aşa-zisa trebuinţă neapărată a trupului. Pentru aceea Domnul, ştiind mai dinainte toate, ca unul ce este înţelepciunea Tatălui, luând înaintea uneltirilor diavolului, porunceşte oamenilor să taie dinainte de vreme pricinile, ca nu cumva socotind că cele mici sunt fără primejdie, să cadă jalnic în păcatele cele mari şi înfricoşate. Şi zice : «S-a zis celor de demult», adică celor din Lege, acestea şi acestea ; «Iar Eu vă zic vouă» . Deci cel ce a învăţat din Sfânta Evanghelie, e dator să ia seama la cele ce le învaţă Mântuitorul şi să le facă, spre a se izbăvi de cursele vrăjmaşului şi să aibă poruncile în mare cinste şi în bună lucrare, căci numai cu multă înţelepciune îşi poate mântui sufletul. Căci poruncile sunt daruri ale lui Dumnezeu. Şi cu adevărat «toată darea cea bună şi tot darul desăvîrşit de sus este», zice fratele Domnului. Iar Damaschin zice : «Pune nouă mijlocitoare neînfruntată pe cea care Te-a născut pe Tine Hristoase şi cu rugăciunile ei, dăruieşte-ne nouă, ca un milostiv, Duh de bunătate, ce se pogoară de la Tatăl Tău».

Căci cel ce a primit darul luării aminte la dumnezeieştile Scripturi, cum zic Părinţii, află tot binele ascuns în toate Scripturile. Căci zice Domnul: «Cel învăţat în ale împărăţiei cerurilor» şi celelalte. Sau în liniştea cea după Dumnezeu şi în citirea dumnezeieştilor Scripturi, ştie că altă faţă arată Scriptura celorlalţi oameni, chiar dacă par că o cunosc, şi altă faţă celui ce s-a închinat pe sine rugăciunii neîncetate, sau are gândul tot timpul la Dumnezeu, încît să-l aibă în loc de răsuflare în toate, chiar dacă pentru lume este simplu şi neînvăţat în ştiinţele omeneşti, cum zice marele Vasile. Dumnezeu se arată mai degrabă simplităţii şi smereniei, zice Scărarul, şi nu ostenelilor şi înţelepciunii ajunsă fără folos. Mai degrabă o leapădă Dumnezeu pe aceasta, dacă nu are smerenie. Căci mai bun e cel simplu la cuvânt şi nu la cunoştinţă, după Apostol. Fiindcă cunoştinţa duhovnicească este un dar, iar ştiinţa cuvântului este o învăţătură omenească ca celelalte învăţături ale lumii acesteia, şi nu ajută la mântuirea sufletului. Aceasta se vede de la elini.

Iar citirea se face spre a aminti celor ce ştiu cele spuse din cercare şi spre a învăţa pe cei necercaţi. Marele Vasile zice că atunci când Dumnezeu află o inimă curată de toate lucrurile şi învăţăturile lumeşti, îşi scrie în ea dogmele Sale ca pe o tăbliţă nescrisă. Iar aceasta o spun, ca să nu citească cineva cele ce nu slujesc la a bineplăcea lui Dumnezeu. Dar dacă neştiind aceasta a citit vreodată, să se nevoiască degrabă să şteargă amintirea lor, prin citirea duhovnicească a dumnezeieştilor Scripturi, mai ales a celor ce îl ajută la mântuirea sufletului, după starea la care a ajuns. Dacă este încă făptuitor, să citească vieţile şi cuvintele Părinţilor, iar dacă harul l-a ridicat la cunoştinţa dumnezeiască, să citească toate Scripturile dumnezeieşti. Prin aceasta va putea, după Apostol, «să surpe toată înălţarea ce se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi să pedepsească toată neascultarea şi nesupunerea», prin făptuire şi prin cunoaşterea adevărată a poruncilor dumnezeieşti şi a dogmelor lui Hristos. În afară de acestea să nu citească nimic. Căci ce trebuinţă este să ia duh necurat în loc de Duh Sfânt ? Fiindcă în cuvântul cu care se îndeletniceşte cineva, vrea să aibă duhul acelui cuvânt; şi că lucrul nu i se pare greu, ca celor cercaţi.

Sfântul Petru Damaschin, Învățături duhovnicești în Filocalia, vol.V, Editura și tipografia Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 1976, București