Duhul lui Dumnezeu locuieşte în cei credincioşi
E un lucru foarte minunat pentru simţirea sau suflarea înţelegătoare, revărsarea Duhului de viaţă făcător în inimile de carne, care au primit credinţa sănătoasă în iconomia întrupării Cuvântului. Căci e un lucru minunat, precum s-a spus, să se verse din dumnezeirea necreată şi mai presus de fire darul, puterea şi lucrarea. Dar să se şi unească cu inima şi să o mişte neîncetat, -este un lucru cu totul mai presus de fire şi nespus de uimitor.
E un lucru foarte minunat că după ce Tatăl a zidit în Duhul, prin Cuvântul dumnezeiesc, toate cele supuse simţurilor şi cunoscute cu mintea (Colos. 1, 16), Treimea însăşi locuieşte şi umblă (2 Cor. 5, 16) şi petrece în chip vădit în cugetul omenesc. Căci e mare minune că fiecărui credincios evlavios i se trimite un înger de către dumnezeirea întreit ipostatipă. Dar să binevoiască să vină şi însăşi Treimea, nesfîrşită în putere şi de viaţă făcătoare, în om şi să-l întărească şi să lucreze în chip dumnezeiesc şi duhovnicesc în el, e cu totul mai presus de orice minune.
E cu adevărat un lucru minunat că inima credincioasă poartă în ea sfânta rază a Dumnezeului Cel Preaînalt care este peste toate. Căci este un lucru dulce, folositor şi minunat şi de oameni iubitor că Dumnezeu face mintea să se lumineze din afară, prin Sfintele Scripturi. Dar să se şi dea pe Sine însuşi, în adevăr şi în fapt, ca lumină credinciosului, şi aceasta înlăuntrul inimii, nu în afară, şi pururea, nu în chip trecător, întrece în chip vădit chiar minunea cea mai presus de toată înţelegerea.
E un lucru foarte minunat, că Acela pe care-L poartă cu mândrie şi uimire Serafimii şi toate Puterile cerurilor, e purtat de inima credinciosului. Dar faptul de a nu-L purta numai, ci de a se şi uni cu El şi de a se întipări de El, e mai presus de orice minune.
Cu adevărat e o minune fără măsură că sufletul este scaun şi pat şi căruţă, prin har, al Dumnezeului nesfârşit în înţelepciune şi nemărginit în putere, care are cerul ca scaun. Dar cine va putea să se minuneze cât se cuvine de faptul că sufletul e şi iubit de El întratâta, că e făcut să şi respire împreună cu El şi să fie părtaş de bunătăţile mai presus de ceruri şi i se încredinţează aşa de mari taine.
Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, în Filocalia, vol.VIII
