De la aproapele vine şi viaţa şi moartea

Să nu uităm niciodată de om, de omul de lângă noi, mai ales de omul de lângă noi, pentru că omul de lângă noi este pus anume ca prin el să ne înmulţim iubirea. Se spune în Pateric – Sfântul Antonie cel Mare are cuvântul acesta – că „de la aproapele vine şi viaţa şi moartea. Că dacă folosim pe aproapele, pe fratele, pe Dumnezeu dobândim şi dacă greşim fratelui, lui Hristos greşim”, iar Cuviosul Ioan Colov spunea că: „Nimeni nu clădeşte o casă de la acoperiş în jos, ci de la temelie în sus”. Şi întrebat fiind ce înseamnă acest cuvânt a zis: „Temelia este aproapele, ca pe el mai întâi să-l folosesc, pentru că de el atârnă toate poruncile lui Hristos”. Deci îndreptarea noastră, înaintarea noastră, depăşirea de noi înşine este în măsura în care relaţiile noastre cu cei din jurul nostru, cu cei apropiaţi ai noştri, sunt bune. E ceva  extraordinar de important şi de frumos! Adică să ne raportăm la omul de lângă noi. De altfel, cel mai important om din lumea aceasta pentru fiecare din noi este omul de lângă noi,aproapele nostru, vecinul nostru. Se zice că mai mult te foloseşti de un vecin de aproape decât de fratele de departe.
Putem să ne silim să iubim pe Dumnezeu şi pe oameni cât putem noi mai mult şi atunci suntem pe calea cea bună, suntem în cuprinsul fericirii, ştim să ne coborâm la cel la care trebuie să ne coborâm şi ştim să-l ridicăm pe cel pe care trebuie să-l ridicăm. Cum se poate face aceasta o ştie numai cel ce iubeşte.
Să ştiţi că noi cu iubirea faţă de aproapele suntem foarte deficitari. Nu ştiu cine ar putea zice că iubeşte pe aproapele ca pe sine însuşi, că urmăreşte binele aproapelui cum urmăreşte binele propriu. Chiar şi în familie, nu totdeauna părinţii sau copiii sunt dispuşi să renunţe la ceva din partea lor ca să se simtă bine cei din jurul lor.
Bineânţeles că aproapele nostru poate fi cineva şi foarte departe de noi spaţial, dar pe care-l purtăm în noi prin iubire.
Şi călugărul şi mireanul pot să folosească pe aproapele prin fapta bună care i se cere.
Degeaba vrei să câştigi pe cineva prin ceva ce nu-ţi cere el. Omul are nevoie de noi într-o anumită direcţie, pentru o anumită chestiune. Dacă nu-l folosim cum îşi doreşte, nu-l folosim deloc. Mai putem folosi pe aproapele indirect, când acela nu are trebuinţă de ceea ce am putea face noi pentru el, prin exemplul nostru bun şi prin dragoste.
Se spune că la un om care cerşea cineva i-a dat o floare. Niciodată nu s-a aşteptat omul acela ca cineva să-i dea o floare. N-a aşteptat floarea, dar floarea l-a bucurat, pentru că o floare spune ceva despre cel care o dăruieşte.
Sfântul Evanghelist Marcu şi Sfântul Evanghelist Luca, în legătură cu slăbănogul de la Capernaum, spun că cei patru care l-au adus pe acesta în faţa Domnului Iisus Hristos, l-au adus prin acoperişul casei şi l-au coborât în faţa Domnului Hristos. Asta este ceea ce facem când ajutăm pe un om, îl ducem în faţa Domnului Hristos prin ceea ce facem noi pentru el.
Să ne gândim că şi noi avem o scăldătoare în care s-ar putea face minuni, şi anume virtutea capabilă de cunoştinţă, fapta cea bună care se întăreşte în suflet şi care după aceea aduce cunoştinţa de Dumnezeu – şi cunoştinţa de Dumnezeu este o bucurie. Să ne gândim că aşa cum noi nu avem de multe ori gând înţelept, aşa alţii nu ne au pe noi în ajutor când am putea să le fim omul de ajutor. Să ne gândim la el. Să ne gândim la binele pe care-l putem face şi atunci darul lui Dumnezeu va fi cu noi, Maica Domnului ne va fi ocrotitoare, sfinţii ne vor ajuta cu rugăciunile lor, iar Domnul nostru Iisus Hristos ne va da gândul cel bun care să ne arunce în virtutea capabilă de cunoştinţă, iar cunoştinţa cea de la Dumnezeu va fi pentru noi bucurie în toate zilele vieţii noastre.
Sunt multe suferinţe în această lume care au ca pricină păcatele. Noi însă nu suntem judecătorii oamenilor, ci suntem ajutătorii oamenilor. Noi trebuie să facem ce a făcut Domnul Hristos. Domnul Hristos nu l-a întrebat despre păcatele lui pe slăbănogul de la Capernaum, nici pe cel de la Vitezda. N-a discutat viaţa lui de mai înainte, ci a fost gata să-l ajute şi l-a ajutat şi pe unul şi pe celălalt. Şi cu aceasta ne dă un exemplu, să fim şi noi binevoitori, să fim ajutători. Nu vom fi vindecători. Nu suntem în stare să ne vindecăm nici pe noi înşine. Dar avem putere de a mângâia. Avem putere de a lumina, avem putere de a mângâia pe oamenii din jurul nostru în credinţă, avem putere de a iubi, avem putere de a ne revărsa iubirea faţă de aceia care au trebuinţă de ajutor şi pe care îi părăsesc cei mulţi.
Nu ezitaţi unde ştiţi că puteţi ajuta cu ceva, unde ştiţi că puteţi interveni cu ceva, nu numai dând ceva din mână, ci dând ceva din inimă. Sfântul Isaac Sirul spune că atunci când îi dai cuiva ceva, veselia feţei tale să fie mai mare decât darul pe care i-l dai. Să simtă omul că vrei să-l ajuţi, că eşti alături de el, că nu-l părăseşti, ci stai cu bunăvoinţă faţă de el.

Părintele Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie