De ce ne închinăm către Răsărit?
Nu ne închinăm către răsărit fără motiv și nici la întâmplare. Pentru că suntem alcătuiți dintr-o fire văzută și din una nevăzută, adică spirituală și sensibilă, ne închinăm Creatorului într-un chip dublu, după cum cântăm și cu mintea, și cu buze trupești, ne botezăm prin apă și prin Duh, și ne unim într-un chip dublu cu Domnul, împărtășindu-ne prin taine de harul Duhului.
Pentru că Dumnezeu este lumină spirituală, iar Hristos în Scripturi se numește și soarele dreptății și Răsărit, trebuie să-i afierosim Lui răsăritul spre închinăciune. Tot lucrul bun trebuie afierosit lui Dumnezeu, din care tot lucrul bun se îmbunătățește. Căci spune dumnezeiescul David: „Împărățiile pământului, cântați lui Dumnezeu, cântați Domnului care S-a suit peste cerul cerului spre răsărituri”. Mai mult, și Sfânta Scriptură spune: „Dumnezeu a răsădit raiul spre răsărit, în Eden”. Acolo a pus pe omul plăsmuit de El, pe care, când a călcat porunca, l-a dat afară și l-a pus să locuiască în fața paradisului desfătării, adică la apus. Ne închinăm lui Dumnezeu căutând patria de altă dată și uitându-ne către ea. De asemenea, cortul lui Moise avea catapeteasma și ilastiriul către răsărit. Seminția lui Iuda, pentru că era mai cinstită, și-a fixat locuința spre răsărit. În templul vestit al lui Solomon, poarta Domnului se afla spre răsărit. Dar și Domnul, când a fost răstignit, privea spre apus și așa ne închinăm, uitându-ne la El. Iar când S-a înălțat, a pornit spre răsărit și astfel s-au închinat apostolii și El va veni tot așa, în chipul în care L-au văzut mergând la cer, după cum Însuși Domnul a spus: „După cum fulgerul iese de la răsărit și se arată până la apus, tot așa va fi venirea Fiului Omului”. Așteptându-L deci pe El, ne închinăm spre răsărit. Această predanie a apostolilor este nescrisă. Și în adevăr multe ni s-au predat fără să fie însemnate în scris.
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica
