De ce îngăduie Dumnezeu să fim ispitiți

Ispitele nu vin de la Dumnezeu, deoarece, după mărturia Sfintei Scripturi, „Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni” (Iacov 1, 13), ci vin de la diavolul (Matei 4, 1-11), de la lume (Matei 6, 2; I Tesaloniceni 2, 6) şi de la firea noastră cea stricată (Iacov 1, 14)

Deşi Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, totuşi, El îngăduie, spre folosul mântuirii noastre, să fim ispitiţi pentru felurite pricini, şi anume:

– Pentru ca să încerce credinţa noastră (I Petru 1, 7);

– Pentru a încerca nădejdea noastră (IV Regi 18, 5, 20-30; Daniel 3, 28-30);

– Pentru ca să încerce dragostea noastră faţă de El (Deuteronom 13, 3);

– Pentru încercarea supunerii noastre faţă de El (Deuteronom 8, 2-3);

– Pentru a încerca lepădarea noastră de sine şi de averile noastre (Iov 1. 9-12; 2, 3-10);

– Pentru a nu cădea sub pedeapsă şi pentru ca să fim cu mare veghere asupra noastră, căci, după cum vedem, suntem lesne înclinaţi să vedem şi să judecăm slăbiciunile altora şi să le neglijăm pe ale noastre.

– Pentru ca să alergăm totdeauna la ajutorul Lui şi să-I cerem mai stăruitor indurarea. Omul-oricare ar fi el – dacă nu ar da de necazuri şi ispite grele, s-ar lenevi căzând în nesimţire şi uitând cu totul de Dumnezeu. Insă, dacă va intra în necazuri şi ispite grele, văzând că este în primejdie de a-şi pierde viaţa sau sufletul, atunci va începe să se roage cu toată stăruinţa şi să ceară din inimă ajutorul lui Dumnezeu;

– Pentru a nu ne mândri, ci a petrece în umilinţă şi smerenie;

– Pentru a urî din inimă patimile şi pe vrăjmaşii care se luptă cu noi;

– Pentru a fi încercaţi şi a se vedea dacă cinstim şi iubim pe Dumnezeu până la sfârşit;

– Ca să fim îndemnaţi să ţinem mai strict toate poruncile lui Dumnezeu şi să nu călcăm vreuna din ele, fie chiar şi din cele mai mici. Este adevărat că cel ce se lămureşte prin ispite, se hotărăşte mai mult să ţină seama de poruncile lui Dumnezeu;

– Ca să învăţăm să desluşim care este adevărata virtute şi, prin urmare, să nu o părăsim şi să nu cădem în păcat;

– Ca războiul continuu să devină pentru noi un motiv de încununare mai mare;

– Ca noi să slăvim pe Dumnezeu, să ne ruşinăm de cel rău şi de păcat, să nu slăbim până la sfârşit cu duhul şi cu răbdarea. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: „Cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”. Şi iarăşi: „Intru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19; Matei 10, 22);

– Pentru ca, fiind duşi în luptă, să ne deprindem a nu ne teme de loviturile mari ce vor veni peste noi în ceasul morţii;

– Pentru ca, războiţi fiind, să venim la puterea de a deosebi virtutea de păcat;

– Ca să dobândim, prin luptă şi durere, virtutea, să o preţuim şi să o avem sigură şi neschimbată. S-a spus undeva că „banii nemunciţi sunt nepreţuiţi”. Astfel se întâmplă nu numai cu banii, ci şi cu tot lucrul bun pe care l-am câştigat fără osteneală. Iar tot ceea ce am câştigat în viaţă cu multă suferinţă şi durere nu putem dispreţui uşor;

– Pentru ca, înaintînd în virtute, să nu ne îngâmfăm, ci să învăţăm să ne smerim;

– Pentru ca, după ce am fost ispitiţi de păcat, să-l urâm desăvârşit;

– Pentru ca, devenind nepătimaşi, să nu uităm niciodată în viaţă slăbiciunea noastră şi puterea Celui ce ne-a ajutat.

Din cuvintele Arhimandritului Cleopa Ilie, Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie, O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete, Editura Teognost, Cluj Napoca, 2004