Dar-ar Dumnezeu să ne aprindem şi noi tot atât de mult de dragoste de Dumnezeu cât de mult e aprinsă inima lui Dumnezeu de dragoste de noi!

Dar, cu toate că cele spuse de Domnul sunt atât de multe şi atât de puternice, totuşi noi ne îngrijim de cele de pe pământ, iar de cele din ceruri deloc. Am răsturnat rânduială. Luptăm pe două căi împotriva poruncilor lui Hristos. Şi iată cum! Hristos ne spune: „Nu căutaţi deloc cele de aici!”, dar noi pe acestea le căutăm neîncetat. Hristos ne spune: „Căutaţi pe cele cereşti!”, dar noi nu le căutăm nici o clipă, ci pe cât de mare ne e grija pentru cele lumeşti, tot pe atât de mare ne e nepăsarea pentru cele duhovniceşti, dar, mai bine spus, chiar cu mult mai mare. Lucrul acesta, însă, nu poate merge la nesfârşit şi nici nu poate rămâne pentru totdeauna aşa. Dispreţuim poruncile lui Hristos zece zile, douăzeci de zile, o sută de zile, dar odată şi odată tot trebuie să plecăm de pe lumea aceasta şi să cădem în mâinile Judecătorului!

(…) Nu este, nu este nici un păcat care să nu fie biruit de puterea pocăinţei, dar, mai bine spus, de harul lui Hristos. Să ne schimbăm numai şi Îl avem pe Hristos alături de noi! De vrei să fii bun, nimeni nu te împiedica! Dar, mai bine spus, este cine să te împiedice: diavolul! Nu poate, însă, dacă ai ales calea faptelor bune şi atragi prin ele ajutorul lui Dumnezeu. Dar dacă nu vrei, ci sări, cum va fi Dumnezeu alături de tine? Dumnezeu vrea să te mântuie, nu cu sila, nici cu forţa, ci cu bună ta voie. Dacă ai avea un slujitor care te-ar urî, ţi-ar întoarce spatele şi necontenit ar sări şi ar fugi, n-ai dori să-l mai ţii, oricâtă nevoie ai avea de serviciile lui. Cu mult mai mult Dumnezeu – Care face totul, nu pentru propria Lui trebuinţă, ci pentru mântuirea ta – nu va vrea să te ţină cu sila lângă El; şi dimpotrivă, dacă vrei să te apropii de Dumnezeu, Dumnezeu nu te părăseşte, orice-ar face diavolul.

Deci noi suntem pricina pieirii noastre; că nici nu ne apropiem de Dumnezeu, nici nu ne întâlnim cu Dumnezeu, nici nu-L rugăm cum trebuie; ci, chiar când ne apropiem de Dumnezeu, n-o facem ca nişte oameni care avem nevoie de ajutorul Lui, nici cu credinţa trebuitoare, nici ca nişte oameni care îi cerem, ci facem totul căscând şi dormind. Şi totuşi Dumnezeu vrea să fie rugat de noi; ba încă îţi mai şi mulţumeşte când Îl rogi. El e singurul datornic care-ţi mulţumeşte când îi ceri şi-ţi dă ceea ce nu l-ai împrumutat. Dacă te vede cerând cu stăruinţă, îţi dă şi ce n-a luat de la tine; dar dacă te vede trândav, amână şi El, nu pentru că nu vrea să dea, ci pentru că-I place să fie rugat de noi. De aceea ţi-a spus şi pilda cu prietenul acela care s-a dus noaptea şi a cerut pâine şi pilda cu judecătorul acela care de Dumnezeu “nu se temea şi de oameni nu se ruşina”. Şi nu S-a mărginit numai la pilde, ci ţi-a arătat asta şi cu fapta, când a slobozit pe femeia cananeancă, după ce-i dăduse mare dar. Prin femeia cananeancă a arătat că Dumnezeu dă celor ce cer stăruitor chiar cele ce nu li se cuvin. Că a spus Domnul: „Nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o arunci câinilor”; totuşi Domnul i-a dat, pentru că a cerut cu tărie. Iar iudeilor le-a arătat că acelora trândavi nu le dă nici pe cele ale lor; că iudeii n-au primit nimic, ci au pierdut şi pe cele ale lor. Iudeii, pentru că n-au cerut, nici pe ale lor nu le-au primit; femeia cananeancă, însă, pentru că a cerut cu tărie, a putut să capete cele străine. Şi câinele a primit cele cuvenite fiilor. Atât de bun lucru este stăruinţa! Cine ai fi, dacă stărui, vei trece înaintea fiului trândav! Pe cele pe care nu le poate săvîrşi prietenia, pe acelea le duce la bun sfârşit stăruinţa. Să nu spui: „Dumnezeu mi-i duşman, nu mă ascultă!” îţi răspunde îndată dacă-L rogi des! Dacă nu pentru prietenie, pentru stăruinţă! Nici duşmănia, nici timpul nepotrivit şi nici altceva nu-ţi sunt piedică! Să nu spui: „Sunt nevrednic! Nu mă rog!” Şi cananeancă era nevrednică! Să nu spui: „Am multe păcate! Nu pot să-L rog că e mâniat pe mine!” Dumnezeu nu se uită la nevrednicia ta, ci la sufletul tău. Dacă văduva a înduplecat pe judecătorul care de Dumnezeu nu se temea şi de oameni nu se ruşina, cu mult mai mult rugăciunea ta continuă va îndupleca pe bunul Dumnezeu. Să te apropii de El chiar dacă nu-I eşti prieten, iar dacă-I ceri cele ce n-ai dreptul, chiar dacă ai risipit toată averea părintească şi de multă vreme nu te-ai mai arătat în faţa Lui, chiar dacă eşti fără de cinste, chiar dacă eşti în urma tuturor, chiar dacă e mâniat şi supărat pe tine! Arată-I că vrei să I te rogi şi să te reîntorci la El; vei primi totul şi vei stinge îndată şi mânia şi osânda.

– Dar iată, mă rog şi n-am nici un câştig!

– Da, pentru că nu te rogi cum se rugau aceia, aşa cum se ruga cananeanca, de pildă, ca prietenul care s-a dus la prietenul său la miezul nopţii, ca văduva care supăra necurmat pe judecător, ca fiul care a risipit toată averea tatălui său. Dacă te-ai ruga ca ei, ai căpăta îndată.

– Chiar dacă a fost insultat?

– Este Tată!

– Chiar dacă S-a mâniat?

– Îşi iubeşte copilul! Un singur lucru caută Dumnezeu: nu să te pedepsească pentru insulte, ci să te vadă că te pocăieşti, că te rogi!

Dar-ar Dumnezeu să ne aprindem şi noi tot atât de mult de dragoste de Dumnezeu cât de mult e aprinsă inima lui Dumnezeu de dragoste de noi! Focul dragostei lui Dumnezeu caută numai prilejul; dacă-i dai prilej să scânteieze puţin, aprinzi întreaga flacără a binefăcătoarei Sale dragoste. Dumnezeu nu se supără că este insultat, ci se supără că tu eşti cel care-L insulţi şi că te porţi ca un om beat…

Sfântul Ioan Gură de Aur