Dacă Dumnezeu n-ar exista, nu s-ar mai pomeni despre El pe pământ

Unii oameni zic că nu există Dumnezeu. Ei vorbesc aşa pentru că în inima lor locuieşte duhul mândriei, amăgindu-i cu minciuni împotriva Adevărului şi împotriva Bisericii noastre Ortodoxe, căreia i s-a dat prin Duhul Sfânt să înţeleagă tainele lui Dumnezeu.

Ei sunt inteligenţi şi se cred deştepţi, dar, în realitate, nu înţeleg nici măcar faptul că aceste gânduri nu sunt ale lor, ci vin de la vrăjmaşul. Oricine le primeşte în inima lui se identifică cu duhul cel rău şi se face asemenea lui. Facă Dumnezeu ca nimeni să nu moară în această stare.

Şi eu cred că dacă Dumnezeu n-ar exista, nu s-ar mai pomeni despre El pe pământ; dar oamenii vor să trăiască după voia lor şi de aceea zic că Dumnezeu nu există, şi prin aceasta demonstrează că El există.

Necredinciosului îi dau acest sfat, să zică: „Doamne, dacă exişti, luminează-mă şi-Ţi voi sluji din toată inima şi din tot sufletul!” Şi pentru acest gând smerit şi dispoziţie de a sluji lui Dumnezeu, Domnul îl va lumina negreşit.

Domnul iubeşte pe toţi oamenii, dar încă şi mai mult iubeşte Pe cel care îl caută. „Pe cei ce Mă caută îi iubesc, zice Domnul, şi cei ce Mă caută vor afla har” (Pr. 8, 17). Puţină cunoaştere avem noi toţi şi Duhul Sfânt mişcă fiecare suflet să-L caute pe Dumnezeu.

La necredinţă se ajunge din mândrie. Omul mândru vrea să cunoască toate prin mintea şi prin ştiinţa lui, dar nu-i este dat să cunoască pe Dumnezeu, pentru că Domnul nu Se descoperă decât sufletelor smerite.

Ia aminte la două gânduri şi teme-te de ele. Unul îţi spune: „Eşti un sfânt!”, altul: „Nu te vei mântui!” Aceste două gânduri vin de la vrăjmaşul şi nu e niciun adevăr în ele. Dar tu cugetă: „Sunt un mare păcătos, dar Domnul e milostiv, iubeşte pe oameni şi-mi va ierta păcatele mele.”

Crede aceasta şi va fi aşa: Domnul te va ierta. Dar nu-ţi pune nădejdea în ostenelile nevoinţelor tale, chiar dacă ai face mari lucruri din acestea. Un nevoitor mi-a zis: „Mă voi mântui cu siguranţă, căci în fiecare zi am făcut atâtea metanii.” Dar când a venit moartea şi-a rupt de pe el cămaşa pe care o purta.

Domnul ne iubeşte mai mult decât ne putem iubi noi înşine. Dar când sufletul e strâmtorat, el crede că Dumnezeu 1-a uitat şi că nu mai vrea măcar să Se uite la el şi atunci suferă şi se mistuie de durere.

Dar nu este aşa, fraţilor! Domnul ne iubeşte fără sfârşit şi ne face dar harul Duhului Sfânt şi ne mângâie.

Dar omului păcătos Domnul îi pare neînduplecat, pentru că nu este har în sufletul lui.

Domnul nu vrea ca sufletul să fíe abătut şi în nesiguranţă în ce priveşte mântuirea lui.

Domnul ne iubeşte pe noi care suntem păcă-toşi şi ne cheamă la El: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi!”; şi încă ne spune: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru. Aceste cuvinte sunt pline de milostivire, pline de bucurie şi de iubire.

Crede cu tărie şi fii sigur că suferim numai câtă vreme nu am ajuns încă smeriţi. Dar îndată ce ne smerim, suferinţele noastre iau sfârşit, căci, pentru smerenia lui, Duhul lui Dumnezeu dă mărturie sufletului că el este mântuit.

Lucrul cel mai bun este să te predai voii lui Dumnezeu şi să înduri întristările cu nădejde. Iar Domnul, văzând întristarea noastră, nu ne va da niciodată peste puterile noastre.

Dacă întristările ne par mari, aceasta înseamnă că nu ne-am predat încă voii lui Dumnezeu.

Dar cel nemulţumit de soarta lui, care murmură pentru boala lui sau pentru cel care l-a supărat, acela e bine să ştie că în el se află un duh de mândrie care a luat de la el mulţumirea faţă de Dumnezeu.

Toţi oamenii pe pământ îndură inevitabil întristări şi, deşi întristările pe care le trimite Domnul nu sunt mari, pentru oameni ele par de neîndurat şi îi întristează, şi aceasta pentru că nu vor să-şi smerească sufletul, nici să se predea voii lui Dumnezeu.

Pe pământ nimeni nu poate scăpa de întristări, dar cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu le îndură cu uşurinţă. El vede întristările, dar nădăjduieşte în Domnul, şi întristările trec.

Dacă te loveşte orice fel de nenorocire, gândeşte-te: „Domnul vede inima mea şi, dacă Îi e pe plac, totul va merge bine atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi”, şi astfel sufletul tău va avea întotdeauna pace. Dar, dacă omul va începe să murmure: „Aceasta n-ar trebui să fie aşa…, aceasta nu e bine”, nu va avea niciodată pace în suflet, chiar dacă ar posti şi s-ar ruga mult.

Ieromonah Benedict Stancu, Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde