Dacă cineva a surpat iubirea de argint, a surpat şi învârtoşarea sufletului

Şi în sfârşit cele două patimi de la urmă pe care le descrie Sfântul Ioan Casian sunt slava deşartă şi mândria, mândria fiind şi ea început de patimi pentru că îl face pe om cumva independent, îl face chiar să nu ştie de Dumnezeu, îl face să nu împlinească porunca lui Dumnezeu, îl face să se încreadă în el însuşi, îl face să caute laude de la oameni din împlinirea lucrurilor bune pe care le face, caută laudă de la oameni.

Slava deşartă este mândria care-l face pe om să-şi închipuie lucruri pe care nu le are şi nu le poate avea. Îşi închipuie omul că este ceva ce el nu este şi caută de la oameni să-l laude pentru lucruri pe care nu le are. Pe când mândria de fapt are şi nişte lucruri bune realizate, cu care însă se laudă. Mândria se surpă prin smerenie, prin smerita cugetare, prin plecarea minţii faţă de Dumnezeu, prin recunoaşterea faptului că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit este de la Dumnezeu, prin recunoaşterea faptului că binele pe care-l facem nu este numai al nostru ci este şi al lui Dumnezeu în noi, şi că binele pe care-l facem ne obligă la a face şi mai mult bine. Pentru că numai dacă ne ajută Dumnezeu putem face binele, faptele bune sunt fapte teandrice, adică fapte în care intră şi lucrarea lui Dumnezeu şi lucrarea omului, şi cineva care poate face un bine de fapt este dator lui Dumnezeu pentru cinstea pe care i-o dă Dumnezeu unindu-Se Dumnezeu cu el la binele pe care-l face omul.

Dacă gândeşte cineva aşa, nu se poate să rămână pe mai departe în mândrie. Şi dacă cineva a surpat mândria, a surpat şi mânia. Dacă cineva a surpat iubirea de argint, a surpat şi învârtoşarea sufletului. Patimile, toate acestea şi altele câte or mai putea să fie şi câte mai sunt de fapt, nedescrise la cineva dar totuşi ca realităţi în sufletul omului, patimile acestea, ca cel mai mare rău pe care îl aduc în suflet este nesimţirea sufletului, învârtoşarea.

Când omul nu este sensibil pentru lucruri bune, când omul nu este sensibil pentru legătura cu Dumnezeu, când omul nu este sensibil la neputinţa oamenilor, la lipsa oamenilor, la greutăţile pe care le au unii şi alţii, când e nepăsător – patimile aduc un fel de nepăsare în suflet care îl face pe om nepăsător faţă de datoriile pe care le are faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, nesimţitor faţă de tot ce este frumos şi bun. Nesimţirea aceasta este urmare a patimilor, urmare a păcatelor, urmare a răutăţilor de tot felul şi totodată patimile scad şi credinţa în Dumnezeu. Cineva care cu cât e mai învârtoşat şi cu cât e mai păcătos, cu atâta este şi mai necredincios.

Aceasta este urmarea patimilor, urmarea unei vieţi neîngrijite, urmarea unei vieţi în care nu este lucrătoare porunca lui Dumnezeu ci este lucrătoare una sau alta dintre patimile câte le poate avea omul. Vin la mine la spovedit oameni şi zice câte unul: „Părinte, toate păcatele din lumea asta le-am făcut eu”. Şi eu zic: nu se poate, nimeni nu poate face toate păcatele din lumea asta. Şi de obicei oamenii nu dau bani cu camătă, cel puţin cei care vin la mine, şi zic: bani cu camătă ai dat? Şi zice omul: „Nu am dat”. Zic: vezi că nu le-ai făcut pe toate? Spune-le acelea care le-ai făcut.

Arhimandrit Teofil Părăian,  „Prescuri pentru cuminecături”