Cum este privită căsătoria în zilele noastre?
Credincioşii, ca şi necredincioşii, suni îngrijoraţi în zilele noastre de lipsa de trăinicie a căsătoriilor şi de suferinţa pe care această lipsă de trăinicie o aduce atât soţilor, cât şi copiilor. Mulţi sunt îngrijoraţi de dezagregarea familiilor şi de lipsa de bucurie a vieţii familiale, lipsă de bucurie care domneşte acum peste tot. Asta se întâmplă, într-o anumită măsură, deoarece idealul căsătoriei, ce exista cândva, a devenit acum de neînţeles pentru oameni.
Mulţi privesc căsătoria pur şi simplu ca pe o înţelegere particulară. Ei se simt oameni aparte, în afara societăţii, şi ca atare li se pare că au dreptul să se poarte aşa cum vor. Mulţi privesc căsătoria din punct de vedere pur social-politic. în acest caz, familia devine nu mai mult decât o părticică, o foarte mică părticică din aparatul social-politic, care îi impune o povară considerabilă, iar aceastăpovară este câteodată cu neputinţă de suportat. Dacă e să aprofundăm cauzele acestui fapt sau felul cum oamenii se căsătoresc în ziua de astăzi, ei ar putea fi împărţiţi, mi se pare, în câteva categorii.
Unii se căsătoresc (mai bine zis trăiesc împreună) pentru că se plac, pentru că între ei există o atracţie fizică sau psihologică. Aceştia nu caută în căsătorie înfăptuirea vreunui scop, nu vor să ajungă undeva, li se pare că dacă pot să se satisfacă unul pe celălalt trupeşte ori sufleteşte au obţinut deja totul. Pentru asta ei nu caută nici binecuvântarea lui Dumnezeu, nici să se încorporeze în societatea omenească şi să aducă în ea ceva nou.
Alţii caută căsătoria pentru că între ei există o potrivire sufletească, trupească, dar totodată au şi un ideal în comun. Ei vor să stea nu faţă către faţă, ci umăr la umăr; nu vor să îşi petreacă viaţa în contemplare reciprocă şi în satisfacere reciprocă, ci vor să păşească împreună în viaţă şi să creeze viaţă. în funcţie de convingerile lor, unii – cei necredincioşi – vor construi o societate fără Dumnezeu, însă vor căuta în ea toată profunzimea accesibilă lor în privinţa omului; alţii – cei credincioşi – vor căuta o altă dimensiune. Unii cred pur şi simplu într-o divinitate nedefinită, într-o putere supremă, şi pe de o parte vor căuta binecuvântarea acestei puteri, un cuvânt bun spus în numele acestei divinităţi, iar pe de alta se vor gândi cum să creeze o căsătorie care să fie mai mare decât omul, care să fie atât de mare, încât să devină atotomenească.
Cei ce cred intr-un Dumnezeu definit (acum voi vorbi din punctul de vedere al creştinului) vor căuta înfăptuirea căsătoriei după modelele care ni s-au dat în Biserica creştină: căsătoria ca unire, căsătoria ca imagine a vieţii veşnice. Despre căsătorie ca unitate am amintit deja. Pe lângă asta, există în căsătorie o dimensiune veşnică, pe care poate că cel mai bine a exprimat-o scriitorul francez Gabriel Marcel. Acesta scrie: „A-i spune omului: te iubesc înseamnă a-i spune: vei trăi veşnic, niciodată nu vei muri…”. În această privinţă, căsătoria nu reprezintă pentru creştin ceva static, iar slujba căsătoriei nu reprezintă o formă socială. Căsătoria este un fenomen dinamic, este construire; toată puterea ei constă în mişcare, în năzuinţa către un scop bine definit şi în semnificaţia ei atotomenească. Iar rânduiala săvârşirii ei în societatea creştină nu este o formă religioasă de „înregistrare”, ci un mijloc profund, pedagogic, prin care Biserica vrea să ne descopere ce este dragostea şi cât de profunde sunt legaturile dintre oameni. în acest sens, orice slujbă creştină reprezintă, pe de o parte, o expresie lirică, personală, a sentimentelor omeneşti, însă pe de alta are şi o semnificaţie simbolică.
Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii