Cine cunoaşte treptele slăbiciunii ştie să aibă milă şi respect faţă de oameni

Mă privesc şi observ cât de multe lucruri îmi lipsesc. Mă cutremur de nesimţirea mea, de pofta mea nestăpânită, de egoismul meu, de infatuarea mea, de mândria mea luciferică.
Aceste grozăvii interioare mă cutremură pentru că sunt înspăimântătoare.
Şi până când nu te apuci să lupţi cu moştrii din tine nu poţi să fii al lui Dumnezeu, nu poţi să fii ortodox.
La noi timpul nu se măsoară în bani – ca în etica economiei concurenţiale – ci în virtute. O singură deviză avem: trebuie să iubim pe Dumnezeu şi pe oameni.
Drumurile te obosesc dacă eşti slăbit mental, dacă eşti obosit mental. Cei care lucrează mult cu capul înţeleg ce e aceea oboseala. Pur şi simplu cazi de-ampicioarelea. Ajung uneori atât de obosit încât nu mai am putere să vorbesc, să mă mişc, să fac şi cele mai simple gesturi.
Dar această oboseală e bună pentru că te umileşte, îţi arată neputinţele tale. Bolile ne arată că suntem dependenţi – cu trup şi suflet – de mila lui Dumnezeu.
Una e să crezi că poţi să faci ceva şi alta e să faci.
Când încep şi sfârşesc un lucru am întotdeauna impresia că am făcut prea puţin.
Suntem slabi, o, uimitor de slabi!
Cine cunoaşte treptele slăbiciunii ştie să aibă milă şi respect faţă de oameni.
Viaţa ascetică fără căderi îl tratează pe om de sus, cu o autoritate fariseică. Dar cine a trecut prin ispite, prin căderi, prin boli, necazuri, neputinţe, neajunsuri şi a cunoscut mila lui Dumnezeu din destul, acela are milă şi lacrimi şi consideraţie pentru cei care suferă, pentru cei care plâng, pentru cei care suspină, pentru cei ce sunt în braţele singurătăţii şi ale deznădejdii.
Să avem milă! În locul glasului răstit sau a multelor explicaţii, să avem cuvinte blânde, spuse din inimă, care să intre la inimă, care să intre la inima celor necăjiţi.
Să iubim rugăciunile celor săraci!
Ajutorul dat lor e rugăciune. Se întoarce asupra noastră ca urmări ale rugăciunii lor spre Dumnezeu.
Iubirea niciodată nu pierde nimic chiar dacă e jignită, bătută, hulită, îndurerată, chiar crucificată. Ea nu cade niciodată. Ea ne face să nu cădem, pentru că iubim pe Dumnezeu şi pe oameni şi pentru ei jertfim tot.
Ce poate fi mai frumos decât să-I slujeşti lui Dumnezeu?  Ce poate fi mai sfânt decât să mori din dragoste pentru altul?
Iubirea e o taină pe care o cunosc numai cei care o au îi ei înşişi.
Un suflet neortodox – Simone Weil29 – a spus un lucru foarte adevărat: „Păcatul e o încercare de a umple un gol”.
El pare că umple un gol. Există o falsă saţietate a păcatului care nu durează însă prea mult. După un păcat, sufletul doreşte alt păcat, pentru că păcatul nu îl împlineşte ontologic pe om.
El îţi dă senzaţia că te umple pe măsură ce, de fapt, te goleşte de orice bine. E „o încercare”…însă una nerentabilă. Pierzi, când crezi că tocmai atunci câştigi.
Confundăm adesea bucuria reală cu „veselia” păcatului.
Spectacolele live, showurile televizate, filmele de tot felul ne produc senzaţia falsă de plin, de divertisment, de desfătare. Însă nimic nu este mai efemer decât această  senzaţie.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş, Cuvintele duhovnicești II, Teologie pentru azi, București, 2011