Cel lipsit de durere (nesimţitul) este un filosof fără minte

Nesimţirea este o simţire omorâtă atât a trupului, cât şi a duhului, care sfârşeşte în nesimţire dintr-o boală şi nepăsare îndelungată.

Lipsa de durere (împietrirea) este o nepăsare întipărită în fire, o cugetare amorţită, o fiică a gândurilor pătimaşe ce au pus stăpânire pe om (a prejudecăţilor), o îngheţare a râvnei, un laţ al bărbăţiei, o necunoaştere a străpungerii inimii, o poartă a deznădejdii, o maică a uitării şi, după naştere, o fiică a fiicei sale [mamă şi fiică, totodată a uitării].

Cel lipsit de durere (nesimţitul) este un filosof fără minte. E un tâlcuitor ce se osândeşte pe sine, un iubitor de cuvinte potrivnice lui, învăţător orb la vedere. Vorbeşte de însănătoşirea ranei şi nu încetează de a o zgândări. Grăieşte împotriva patimii şi nu încetează de a mânca cele ce-l vătăma. Se roagă împotriva patimii şi porneşte îndată la lucrarea ei. Se mânie pe lucrarea ei împotriva lui însuşi, dar de cuvintele lui nu se ruşinează, nenorocitul. “Fac răul”, strigă el, dar stăruie cu râvnă în a-l face. Se roagă cu gura împotriva patimii şi cu trupul luptă pentru ea. Filosofează despre moarte şi se poartă ca unul care nu are moarte. Suspină din pricina despărţirii de viaţă şi dormitează ca unul ce va trăi veşnic. Vorbeşte despre înfrânare şi se luptă pentru lăcomia pântecelui. Fericeşte ascultarea şi e cel dintâi care nu ascultă. Laudă pe cei neimpatimiti şi nu se ruşinează să ţină minte răul şi să se lupte pentru o zdreanţă. Mâniindu-se, se amărăşte, dar iarăşi se mânie din pricină că s-a amărât; şi adăugand înfrângere la înfrângere, nu simte nimic. Citeşte despre judecată şi începe să zâmbească. Citeşte despre slava deşartă şi chiar în timpul citirii suferă de ea. Se rosteşte pentru priveghere şi îndată se scufundă în somn. Laudă rugăciunea şi fuge de ea ca de bici. Saturandu-se, se căieşte, şi după puţină vreme adaugă altă saturare. Fericeşte tăcerea, dar o laudă prin vorbărie. Învaţă despre blândeţe, dar se mânie adeseori chiar în timp ce învaţă despre ea. Trezindu-se din somn suspină, dar lăsându-şi capul pe pernă iarăşi se supune patimii.

Ocărăşte râsul şi învaţă zâmbind despre plâns. Se învinovăţeşte pe sine în faţa altora ca iubitor de slavă deşartă, dar urmăreşte să-şi câştige slava prin învinovăţire. Priveşte pătimaş la fete şi vorbeşte despre neprihănire. Laudă pe cei ce se liniştesc petrecând în lume şi nu înţelege că se face pe sine de ruşine. Slăveşte pe cei milostivi şi ocărăşte pe cei săraci. Se face totdeauna pârâşul şi nu voieşte să vină la simţire, ca să nu spună că nu poate.

Am văzut pe mulţi ascultând când se vorbea despre moarte şi despre judecată înfricoşătoare şi lăcrimând, dar având lacrimile în ochi porneau grabnic spre masă. Şi m-am mirat cum a putut aceasta stăpână şi visterie a răului miros să înfrângă şi plânsul şi să stăpânească prin multă nesimţire.

Am dezgolit, după puţină cunoştinţă şi putere pe care o am, vicleşugurile şi rănile acestei furioase şi nebune ajunse la culme. Căci nu suport să vorbesc mult despre ea. Dar cel ce poate să aducă în Domnul, din cercare, leacurile acestor răni, să nu se obosească a face neîncetat aceasta. Eu nu mă ruşinez să recunosc neputinţa mea, ca unul ce sunt stăpânit cu tărie de ea. Căci n-aş fi izbutit nici măcar să înţeleg prin mine însumi vicleşugurile şi meşteşugirile ei, dacă n-aş fi înţeles-o şi n-aş fi stăpânit-o cu sila, şi dacă n-aş fi bătut-o cu biciul fricii de Dumnezeu, lovind-o cu rugăciunea neîncetată. Numai aşa am şi putut să mărturisesc cele spuse. De aceea a socotit şi tirana şi răufăcătoarea aceasta să spună: “Cei ce au legământ cu mine, văzând pe morţi, râd. Stand la rugăciune, ei sunt cu totul împietriţi, învârtoşaţi şi întunecaţi. Văzând Sfânta Masă, rămân nesimţiţi. Împărtăşindu-se de Dar, se poartă ca şi când ar gusta pâine simplă. Văzând pe cei străpunşi la inimă, ei râd de dânşii. Am învăţat de la tatăl care m-a născut pe mine să omor toate cele ce se nasc din bărbăţie şi osteneală. Eu sunt maica râsului. Eu sunt hrănitoarea somnului. Eu sunt prietena îmbuibării. Nu sufăr o dojeneala. Sunt împletită cu evlavia mincinoasă“.

Uimit de cuvintele acestei nebune, am întrebat de numele celui ce a născut-o. Iar ea zise: “Eu n-am numai o naştere; zămislirea mea este amestecată şi nestatornică. Pe mine mă face puternică îmbuibarea. Mă face să cresc timpul. Mă întăreşte reaua obişnuinţă. Cel stăpânit de mine nu se va elibera niciodată. Stăruieşte întru multă priveghere cugetând la judecata veşnică; poate aşa voi slăbi puţin. Ia seama la pricina mea de unde mă nasc în tine şi luptă împotriva maicii mele. Căci nu am una singură în toţi. Roagă-te des lângă cei morţi, zugrăvind în inima ta chipul lor neşters. Dar dacă nu-l zugrăveşti pe acesta cu pensula postului, nu mă vei birui în veac”.

Sfântul Ioan Scărarul,  ”Filocalia” – vol. IX