Care este viaţa noastră pe Pământ?

Care este viaţa noastră pe Pământ? – Toată această materie care ne înconjoară şi ne susţine viaţa, ne sileşte să dăm prea multă atenţie la tot ce este pământesc. Şi necontenita apăsare a celor de zi cu zi ne stinge mintea, şi ea devine mai puţin simţitoare faţă de ceea ce noi înşine pronunţăm. De sute de ori, de mii de ori, noi repetăm „Tatăl nostru”. Dar oare trăim noi această con­ştiinţă, sau ne este conştiinţa plină de patimi mărunte?

Sau, să zicem, cuvintele „Împărate Ceresc”: aci este vorba de Însuşi Dumnezeu Duhul Sfânt. Dar cum trăieşte inima noastră cuvintele „Împărate Ceresc, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, povăţuieşte-ne întru tot adevărul, mântuieşte sufletele noastre”? Este strigătul sufletului nostru. Nu trebuie niciodată să uităm aceasta: este nevoie ca ea să devină laitmotivul vieţii noastre monahale.

Noi suntem moştenitorii celei mai mari şi mai preţioase tradiţii. Părinţii noştri ne-au învăţat cum să depăşim nimicurile de zi cu zi: orice lucrare de-a noastră pământească, prin rugăciune noi o prefacem într-o împărtăşire duhovnicească cu Dumnezeu.

Trezindu-ne, ne rugăm lui Dumnezeu: „Scoală-mă cu puterea Ta, cu harul Duhului Sfânt, spre lucrare duhovnicească; ca niciun lucru materialnic să nu-mi stingă simţul prezenţei Tale, Dumnezeul meu!”... Începem să ne îmbrăcăm, şi zicem: „Doamne, Tu vezi că sunt gol de tot ce este cunoaştere a adevărului Tău. Rogu-mă Ţie, nu mă lăsa gol, ci mă îmbracă cu lumina cunoaşterii Tale, Cela ce locuieşti în lumina cea neapropiată!” Începem să ne spălăm: „Doamne, spală toată întinăciunea de pe întreg trupul vieţii mele în lumea aceasta”. Ne spălăm ochii şi zicem: „Dă-mi ochi să văd împărăţia Ta, Lumina Ta”. Deschizând uşa, zicem: „Uşa pocăinţei deschide mie, Dătătorule de viaţă, că mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeul meu”. Şi aşa în toată vremea.

În aceasta constă mica noastră lucrare, însă prin „mica noastră lucrare” putem încheia o legătură neîntreruptă cu Dumnezeu Care este Duh. Aşa, treptat, se preschimbă cele de toate zilele ale noastre, cele pline de trudă, osteneală, plictis, urât, dureri, nedumeriri, suferinţe. Iar dintre suferinţe, cea mai importantă este necunoaşterea: „Ceea ce trăiesc eu – nu este Lumina Dumnezeirii, ci Tu dăruieşte-mi Lumina cunoaşterii Tale!”

Nu demult Părintele N., în slujba sa de duhovnic, a auzit de la o femeie: „Vreau să ştiu ce vrea Domnul. Am venit aci la mănăstire ca să aflu aceasta. Nu am nevoie să vorbesc nici de suferinţele mele, nici de slăbiciunile, nici de puterile mele. Vreau să ştiu Voia lui Dumnezeu, şi îmi va fi destul. Însetez de a cunoaşte pe Dumnezeu, dar mă aflu în întunericul necunoaşterii care mă omoară“. De această necunoaştere noi toţi suferim.

Vine la noi vreun om bolnav pe moarte, şi ce vom face? – Ne vom ruga. Începe o luptă în duh. Boala nu este doar un fenomen fiziologic, ci şi o încercare duhovnicească a omului.

Şi deci, zidiţi fiind după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu, în lumea aceasta noi continuu suferim, conştientizându-ne propria neîndestulare, propria neştiinţă. Eu mă apropii de sfârşitul zilelor mele – nici nu ştiu cum mai trăiesc încă – şi totuşi, suferinţa aceasta a necunoaşterii mă sfâşie şi pe mine. Dintru bun început m-a sfâşiat necunoaşterea. Şi cred că acest fenomen îşi are oglindirea în cuvintele lui Hristos: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a voastră este împărăţia lui Dumnezeu. A mai zis Domnul: „Toţi cei ce credeţi în Mine, în această lume veţi suferi necazuri”. Iar unul din cele mai cumplite necazuri este a nu cunoaşte voia lui Dumnezeu. Dar dacă am venit în mănăstire, în această şcoală a vieţii vecinice, atunci să mergem pe calea Părinţilor, care de-a lungul zilelor întregii lor vieţi erau sfâşiaţi de sărăcia duhului. Căci faptul că Dumnezeu ni s-a arătat în trup, ne-a pus în faţa Absolutului – Dumnezeului celui Viu.

Una din nedumeririle noastre, asupra căreia în prezent lucrează mii şi mii de minţi omeneşti, este rezolvarea problemei obârşiei noastre: de unde este omul, care îi sunt posibilităţile, nu este oare nebunie a urma lui Hristos, Care ne cheamă a fi împreună cu El în veşnica împărăţie, ca fii ai Tatălui Ceresc – şi în acest sens, fraţi ai lui Hristos Însuşi?

Rândul trecut am vorbit despre icoana în care iconograful a încercat să exprime momentul când marele prooroc Moise a primit Descoperirea despre Dumnezeu: EU SUNT CEL CE SUNT (…). Acesta fusese răspunsul setei marelui prooroc. Pe icoana pe care am pictat-o aici se exprimă încordarea proorocului în faţa Descoperirii. Iar Domnul nostru Iisus Hristos nu a lepădat această Descoperire, dar a plinit-o. Aşadar, ce anume este mai deosebit în Descoperirea Sinaitică? – Cel ce a înfăptuit întreaga lume, dintr-o dată vorbeşte: „Iată, Eu sunt” şi se arată omului şi vorbeşte cu el.

Acest cuvânt, „Eu”, însemnează că Dumnezeu, Cela ce cu porunca Sa a înfăptuit toată fiinţarea cosmică, iar mai pe urmă pe om, este Persoană – „EU SUNT.” Iar când noi citim Biblia, această carte uimitoare, primele ei pagini stau la baza a toate, până la arătarea lui Hristos şi împlinirea Descoperirii. După ce s-a făcut lumea întreagă cu animalele şi cu plantele, Domnul a zis: Să facem om după chipul nostru şi după asemănare. Şi astfel s-a ivit întrebarea noastră teologică despre persoană: Ce înseamnă persoana? Părinţii noştri greci au găsit un cuvânt care să umple conceptul de persoană cu un alt conţinut: „ipostas” (în latină „substantia”), cu alte cuvinte, „baza – substanţa – a tot ce fiinţează”. Şi ce înseamnă a fi zidit după chipul lui Dumnezeu, şi după asemănare? Cum putem noi să devenim persoane-ipostasuri, asemănători ipostasului Fiului Tatălui Cel întrupat?Trebuie spus că aceasta este o problemă teologică despre care am vorbit deja de mai multe ori…Dumnezeu s-a descoperit nouă ca Persoană: EU SUNT CEL CARE SUNT, iar El ne-a făcut nu aşa ca pe restul făpturii: „Să se facă lumină…, să se facă tărie, ş.a.m.d. – şi s-a făcut lumină… şi s-a făcut tărie, ş.a.m.d.”, ci omul a fost zidit din ceva care deja exista, şi aceasta a fost să fie încununarea facerii.

După Descoperirea pe care a plinit-o Hristos şi Sfântul Duh, noi deja nu mai aşteptăm nicio altă Descoperire.

Ni se iveşte întrebarea, cum să înfăptuim ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu: „Dacă Tu fiinţezi ca Persoană, ca Ipostas, atunci cum pot eu a mă asemăna cu Tine?”

Dacă cuvântul Descoperirii pentru Persoană ni s-a dat, noi acum voim a-i cunoaşte cuprinsul, pentru a preface nevoinţa noastră într-o nevoinţă înţelegătoare: către ce tânjim. Dacă nu vom face astfel, şi vom da întâietate îndeletnicirilor zilnice, cu mâncarea, cu îmbrăcămintea, cu încălzirea, cu odăile, cu întâlnirile, ş.a.m.d. – cu tot ce ne înconjoară zilnic pe Pământ, atunci cum vom putea, prin tot acest desiş al vieţii psihice şi fizice, să pătrundem către Duhul absolut? Cineva va zice: „Da, dar deja ne-aţi vorbit despre acestea, şi ştim“. Dar una este să ne amintim de cuvinte, şi alta să le înfăptuim în nevoinţa noastră. Dacă se află prezentă în noi tânjirea de a ne întoarce către Dumnezeu, după cădere, şi a deveni cu adevărat veşnici fii ai Tatălui Ceresc, atunci neapărat ne vom întâlni cu aceste întrebări. Şi ne gândim: „Dacă Dum­nezeu este Persoană, atunci cum se răsfrânge această descoperire în firea noastră pământească?” Zic „noas­tră”, căci cuvintele „după chip şi după asemănare” se referă la noi, iar nu la restul făpturii.

Când vorbim despre cum ne-am putea asemăna şi care sunt limitele posibilităţilor omului, vă voi zice, nu fără durere, că omenirea trăieşte mult prea nedrept faţă de Dumnezeu. Iată, Sf. Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul zice: „Noi suntem făptură, dar făptura aceasta a primit poruncă de la Făcătorul să se facă dumnezeu”. Chemarea lui Dumnezeu nu trebuie, nu se cade a fi uitată.Întrebăm: Până la ce măsură poate ajunge asemănarea cu Dumnezeu? Iar, nu în Vechiul, ci în Noul Legământ, vom afla răspuns, în cuvintele Sfântului Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul: Asemenea Lui vom fi, căci vom vedea pre El precum este. O, acest minunat Ioan! Ca tânăr, el umbla după Hristos şi pipăia Adevărul cu mâinile, îl contempla cu ochii… Şi ne spune că atâta vreme cât nu vom fi atins încă starea care ne este poruncită – ci când ne va fi dată desco­perirea de la Duhul Sfânt, despre cum este Dumnezeu, atunci ne vom face asemenea Lui. Şi noi toţi voim să ştim cum este El (iar nu cum nu este, nu pe „Dumnezeul necunoscut”) şi să vedem, ca să putem urma Lui. Şi astfel, nouă ne sunt date aceste cuvinte ale celui mult preţios inimilor noastre, Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul: Vom fi asemenea Lui. Întru ce aseme­nea? – în chipul fiinţării, precum şi apostolul Pavel vorbeşte despre Hristos: în chipul lui Dumnezeu fiind, El a luat chip de rob…

Înţelegeţi voi oare principiul vieţii monahiceşti, când ţelul ştiinţei monahiceşti este „a vedea pre Dumnezeu precum este”? Mulţi teologi vorbesc despre imposibilitatea noastră de a vedea pe Dumnezeu „precum este”. Dar iarăşi repet înaintea voastră cuvântul – Domnul a zis: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu. Citind pe teologii a căror idei sunt pline de apofatism, şi citind cuvintele: Fericiţi cei curaţi cu inima, eu gândesc să-mi curăţ inima de tot gândul neplăcut lui Dumnezeu, de toată mişcarea inimii cea potrivnică legii iubirii Tatălui. Iar când inima noastră se va afla slobodă de tot gândul rău – vedea-vom noi atunci pe Dumnezeu „precum nu este”, teologic vorbind, sau „precum este”? Pentru mine nu este nici o îndoială: „Precum este“. Altfel, reiese ceva absurd: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu precum El nu este”. Atuncea oare întreaga lume, întreaga lume a celor ce cred că Dumnezeu a făcut cosmosul, rătăceşte? Există şi alte feluri de a înţelege descoperirea lui Dumnezeu – feluri necreştine. Chiar în Vechiul Legământ biblic încă există o oarecare necoacere şi o aşteptare a plinirii acestei descoperiri în conştiinţa lui Israil.

Astfel se zideşte cunoaşterea lui Dumnezeu – foarte încet, pătrunzând în întreaga noastră fiinţă, şi omul devine „născut de sus”: nu din trup pe Pământ, ci de la Dumnezeu de Sus născut. Iar când Domnul dă cuiva să străbată pragul necunoaşterii de Dumnezeu (…) atunci începe o cu totul altă viaţă, cu toate manifestările ei – ca la prorocul Isaia: Şi va ieşi toiag din rădăcina lui Iessei, şi floare din rădăcina lui se va înălţa. Şi va odihni peste dânsul duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoaşterii şi al bunei cinstiri…

Cu alte cuvinte, dacă vom fi „asemenea Lui”, toate aceste manifestări ale Absolutului personal, viu, trebuie să ni se împărtăşească: „Duhul înţelepciunii, Duhul iubirii. Duhul atotcunoaşterii”. Şi având înaintea noastră un astfel de ţel, cum am putea să ne lăsăm atraşi de orice altceva? Dar trecerea noastră de la starea pământească la starea de a „vedea pe Dumnezeu precum este” se înfăptuieşte de Însuşi Dumnezeu. El poate să vină şi să Se dea să Se trăiască precum este. Aci, în legătură cu acest gând, să pomenim că nu întru totul devine omul asemenea lui Dumnezeu, adică nu devine de-o-fire. I se împărtă­şesc însă, nu mai puţin, toate însuşirile lui Dumnezeu, în afara obârşiei: noi suntem făcuţi dintru nimic. Deşi, să vorbim exact, nu se poate spune „dintru nimic” , căci omul a fost zidit din ceva ce era deja.

Arhimandritul Sofronie, “Cuvântări duhovnicești”, vol. 1, Editura Arhiepiscopiei Alba Iulia – Reîntregirea, 2004)