Când nădejdea hrăneşte pofta câştigului, patima închide auzul la sfat

Domnul s-a lepădat cu totul de grija celor pământeşti şi a poruncit să căutăm numai împărăţia cerurilor. Noi însă, silindu-ne să umblăm tocmai pe o cale potrivnică, am nesocotit poruncile Domnului şi, depărtându-ne de purtarea Lui de grijă, ne-am pus nădejdile în mâini[le noastre]. El a spus: „Priviţi la păsările cerului că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi Tatăl vostru Cel din ceruri le hrăneşte pe ele” (Matei VI, 26); şi iarăşi: „Priviţi la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc” (Matei VI, 23). Ba chiar a poruncit apostolilor să nu-şi ia cu ei nici traistă, nici pungă, nici toiag, ci să ţină seama de făgăduinţa nemincinoasă, pe care le-a dat-o trimiţându-i la slujba de ajutorare a celorlalţi oameni, când le-a spus: „Vrednic este lucrătorul de hrana sa” (Luca X, 7). El ştia că mai mult ne asigură Providenţa cele ce ne trebuiesc, decât sârguinţă noastră.

Noi însă nu ne oprim de-a agonisi pe pământ cât se poate de mult. Cumpărăm turme de oi, boi de muncă râvniţi la înfăţişare şi mărime, şi măgari bine hrăniţi. (…) Dar nu ne mulţumim numai cu atât, ci alegem şi meşteşugurile cele mai aducătoare de câştig, care nu ne lasa deloc vreme să ne gândim la Dumnezeu, ci ne întorc toată grija spre ele. Iar pe urmă învinuim mai degrabă slăbiciunea purtătorului de grijă decât pe noi înşine pentru alegerea ce am făcut-o. Dar chiar dacă nu mărturisim prin cuvânt, suntem vădiţi prin lucruri că ne bucurăm de-o vieţuire asemenea mirenilor când ne îndeletnicim cu aceleaşi lucruri ca şi ei şi mai degrabă zăbovim în osteneli trupeşti. Astfel, mulţi cred că evlavia ar fi un prilej de agonisire de lucruri şi că nu alegem viaţa odinioara linistita si fericita (1 Tim. VI, 8-9) pentru altceva, decât ca, printr-o mincinoasă cinstire de Dumnezeu, să fugim pe de o parte, de muncile cele ostenitoare, iar pe de alta, câştigand slobozenie spre plăceri, sa putem da pornirilor noastre drumul spre cele ce vrem. Mândrindu-ne cu multă neruşinare faţă de cei simpli, iar uneori şi faţă de cei ce ne întrec, socotim viaţa virtuoasă ca o îndreptăţire la asuprire, dar nu ca o pricină de smerenie şi de îngăduinţă. De aceea suntem socotiţi, chiar de cei ce trebuie să ne cinstească, ca o turmă uşuratică. Ne călcăm în picioare unii pe alţii prin târguri, amestecaţi într-o adunătură de tot soiul, neavând nimic care să ne deosebească de ceilalţi oameni, cum ar trebui. Vrând să fim cunoscuţi nu din felul de vieţuire, ci din înfăţişare, şi ocolind ostenelile pentru virtute, dorim cu furie slava pentru ele, făcând teatru din adevarul de odinioara.

Astăzi, îndată ce şi-a luat cineva această cuvioasă schimă, până încă nu şi-a spălat petele sufletului şi nu şi-a şters din cugetare întipăririle vechilor păcate, ci se desfată încă slobod în nălucirile acestora, şi până nu şi-a povăţuit moravurile după regula făgăduinţei, nici nu ştie care este scopul filozofiei celei după Dumnezeu, şi-a si însuşit o poză fariseică, dându-se pe sine de ceva mare după înfăţisare. El umbla in toate părţile purtând unelte al căror mesteşug nu l-a învăţat şi făgăduieşte, după înfăţişarea văzută, o ştiinţă de care încă nu s-a atins nici cu vârful buzelor, fiind stâncă în loc de liman, mormânt văruit în loc de biserică şi lup în loc de oaie, spre pierzarea celor amăgiţi de înfăţişarea lui. Căci când unii ca aceştia, fugind din mănăstiri fiindcă nu vor să ţină pravila vieţii, se destrăbălează prin oraşe, atunci traşi în jos de trebuinţele pântecelui, poartă, spre amăgirea celor multi, chipul evlaviei ca pe o momeală. (…)

De aceea numele lui Dumnezeu este hulit, iar viaţa cea preadorită s-a făcut urâtă; şi dobânda celor ce vieţuiesc cu adevărat întru virtute a ajuns să fie socotita amăgire. Gem orasele de cei ce ratacesc prin ele degeaba si sunt tulburaţi cei de prin case cărora le e silă şi să-i mai privească, văzîndu-i că stăruie la uşi cerşind tot mai neruşinat; iar mulţi după ce sunt primiţi în case, făţărind pentru puţin timp evlavia şi acoperind cu masca făţărniciei gândul de vicleşug, îi jefuiesc pe aceia, iar pe urmă pleacă, încât fac să se întindă peste toată viaţa monahală un nume urât. Şi asa sunt alungaţi din oraşe ca o ciumă cei ce erau odinioară îndreptătorii lor; şi sunt izgoniţi ca nişte spurcaţi, mai rău decât cei umpluţi de lepră. Mai bucuros se hotărăşte cineva sa creadă tâlharilor şi spărgătorilor, decît celor ce se îndeletnicesc cu viaţa monahală, socotind că mai uşor pot să se păzească de răutatea vădită, decât de prefăcuta vrednicie de crezământ, care unelteşte în ascuns.

Aceştia nici n-au început măcar viaţa de evlavie şi nu cunosc folosul liniştirii, ci au fost împinşi la viata singuratică fără judecată, poate de vreo strâmtorare oarecare. Au socotit lucrul acesta ca o treabă de negustorie, bun pentru câştigarea celor trebuincioase. Si eu socotesc că ar face lucrul acesta mai cuviincios dacă n-ar umbla pe la toate uşile, ci ar socoti că înfăţişarea îi împiedică de la primirea unor daruri mai bogate, ca nu cumva, vrând să plătească trupului birul datorat, să nu-i dea numai pe cel trebuincios, ci şi pe cel care l-au născocit desfătările celor ce duc un trai molatic, împlinindu-şi poftele lor nemăsurate. Dar a tămădui pe cei ce suferă de aceste boli nevindecabile este foarte greu.

Căci cum ar şi tâlcui cineva folosul sănătăţii celor ce n-au fost niciodată sănătoşi, ci au fost hrăniţi chiar din scutece cu boala ofticii, iar povara aceasta a firii, care le-a venit din obişnuinţă, socotesc că nu se deosebeşte întru nimic de-o aptitudine firească. Se ştie că e de prisos orice cuvânt spre îndreptare când năzuinţa celor ce ascultă, înclinând spre mai rău, se împotriveşte cuvintelor date ca sfat. Mai ales când nădejdea hrăneşte pofta câştigului, patima închide auzul la sfat, încât îndemnurile spre cumintire nu află nici o putinţă de străbatere, cugetul, fiind întins spre câştigul dorit, chiar dacă este urât. Noi însă, o, iubiţilor, care socotim că de dorul virtuţii ne-am lepădat de viaţă şi am respins poftele lumeşti, şi am făgăduit să urmăm lui Hristos, pentru ce ne mai încâlcim în frământările vieţii, de ce mai clădim rău ceea ce am surpat bine mai ‘nainte? De ce ascultăm de sfaturile proaste ale celor ce fac lucrul cum nu trebuie, aprinzând dorinţele celor mai slabi prin sârguinţa noastră deşartă, şi de ce deschidem celor mai nevinovaţi calea spre lăcomia de avere?

Căci am fost rânduiţi de Domnul să tămăduim, nu să întărâtăm pe cei uşor de rostogolit; şi să avem mai degrabă în vedere nu ceea ce ne place nouă, ci ceea ce foloseşte aproapelui, ca nu cumva, urmând pornirilor noastre nesocotite, sa facem pe mulţi dintre cei mai simpli să se smintească, dându-le prilej să poftească cele pământeşti. De ce punem atâta preţ pe materia pe care ne-am învăţat să o dispreţuim, legându-ne de bani şi de avuţii, şi împărţindu-ne mintea in multe şi nefolositoare griji? Râvna după ele ne depărtează de stăruinţa mai trebuincioasă şi ne face să nu purtăm grijă de bunurile sufletului, iar pe de altă parte, ea duce în mare prăpastie pe cei alipiţi de lucrurile vieţii, care socotesc bucurarea de avere ca cea mai înaltă şi mai strălucită fericire când văd pe cei ce au făgăduit să se îndeletnicească cu filozofia adevărată şi se laudă că sunt mai presus de plăceri, că se străduiesc pentru acestea mai tare ca ei. Căci nimic nu duce pe cineva aşa de neîndoielnic la munci, ca a face pe mulţi să râvnească la propriile lui rele. Pierzania celor ce-l imită e adaos la pedeapsa celui ce i-a învăţat. Dar nu mică este osânda şi a celor ce nu au lepădat imitarea ca ruşinoasă, fiindcă s-au făcut învăţători ai celor rele, de a căror lecţie blestemată fug, cu bună judecată, cei ce se folosesc de cuget înţelept. De aceea nimenea să nu se plângă de cele spuse. Ci sau îndreptaţi cele ce s-au făcut în chip greşit prin nepăsarea celor mulţi spre ruşinea numelui, sau lepădaţi şi numele. Căci dacă e vorba să iubim înţelepciunea, sunt de prisos averile, iubirea de înţelepciune făgăduind înstrăinarea chiar şi de trup pentru curăţia trupului. Iar dacă vreunii râvnesc să câştige averi şi să se bucure de lucrurile dulci ale vieţii, la ce mai cinstesc prin cuvânt această filozofie, odata ce prin fapte işi arată înstrăinarea faţă de ea şi savârsesc lucruri de ceea ce au făgăduit, îmbrăcindu-se cu nume cuvioase?

Sau nu socotim că e ruşinos să fim osândiţi de cei mai mici, pe care îi numim mireni, pentru rânduielile Mintuitorului călcate de noi şi să fim învăţaţi poruncile Lui de către cei ce ar trebui să le înveţe de la noi? Căci atunci când noi ne luptăm şi ei ne spun: „Sluga lui Hristos nu trebuie să se lupte, ci să fie bland cu toţi” sau când noi ne certăm pentru bani şi avuţii, iar ei ne spun: „Dacă îţi ia cineva haina, lasă-i şi cămaşa”, ce altceva fac, decât râd de noi şi glumesc pe socoteala nepotrivirii faptelor noastre cu făgăduinţa dată? Şi, de fapt, nu este nevoie să ne luptam pentru avuţii şi să facem toate câte suntem siliţi de purtarea acestora de grijă. Cineva ţi-a stricat hotarul viei şi a adăugat-o locului său; altul a lăsat vitele sale în pământul tău; altul a bătut apa care curgea prin grădina ta. Prin urmare trebuie să te întăriţi şi să te faci mai rău decât cei cuprinşi de furii, certându-te cu toţi. Mintea, care e datoare să se ocupe cu contemplarea făpturilor, trebuie să umble pe la judecătorii şi să-şi întoarcă puterea ei contemplativă spre tot felul de vicleşuguri ca să izbutim în câştigarea unor lucruri ce nu ne folosesc la nimic.

De ce ne îngrijim de lucruri străine de pare că ar fi ale noastre, luând asupra noastră lanţurile grele ale materiei, şi n-ascultăm pe cel ce ne plânge ca pe nişte nenorociţi? „Vai, zice proorocul, celui ce-şi adună cele ce nu sunt ale sale şi îşi îngreunează jugul foarte tare“. Căci dacă sunt iuţi cei ce ne urmăresc, potrivit cu cel ce zice: „S-au făcut urmăritorii noştri mai iuţi ca vulturii cerului” (Plîng. IV, 19), iar noi ne împovărăm pe noi înşine cu lucruri lumeşti, e vădit că miscându-ne noi mai anevoie la drum vom fi prinşi cu uşurinţă de duşmanii de care ne-a invatat Pavel sa fugim, zicând: „Fugiti de desfrânare” (1 Cor. VI, 18) si de lacomia de averi. Caci şi cei sprinteni în alergarea la ţintă, daca nu-şi pun puterea cu încordare la lucru, rămân în urmă, de-i prind vrăjmaşii ce-i urmăresc, care au, poate, picioare mai iuţi”.

Nil Ascetul – Cuvânt ascetic, în Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. 1, Editura Institutului Biblic  și de Misiune Ortodoxă,