Acum este momentul când se dezvăluie pe deplin ce înseamnă omul în sine!
Harul lui Dumnezeu îngăduie tristeţile şi îşi ascunde mângâierile şi ajutorul vădit, lăsând omul parcă de unul singur, pentru formarea şi întărirea în el a caracterului moral-creştin, şi anume pentru a dezrădăcina încrederea în sine şi pentru a înrădăcina smerita nădăjduire în Dumnezeu. Omul firesc este încredinţat, de obicei, că are destule calităţi şi forţe. Acesta este sentimentul lui permanent, care se întăreşte zi de zi prin succese în diferite treburi neduhovniceşti. O asemenea dispoziţie se poate naşte în el chiar şi atunci când păşeşte deja în împărăţia harului şi începe viaţa duhovnicească, întrucât ea îl pune pe om într-o situaţie primejdioasă, apropiată de căderea decisivă, harul lui Dumnezeu se îngrijeşte să o stârpească de la început; de aceea, ori îşi ascunde de om orice mângâiere, ori îl lasă fără niciun ajutor vădit, atunci când inima i se tulbură, când se ridică cugetele şi patimile şi când toată necurăţia i se arată în faţa conştiinţei, amintindu-i de cele trecute şi cerându-i noi satisfacţii.
Acum este momentul când se dezvăluie pe deplin ce înseamnă omul în sine! El se grăbeşte cu râvnă să-şi restabilească pacea lăuntrică; dar nici prin cea mai puternică încordare a voinţei, nici prin cea mai severă convingere a minţii, el nu poate stinge vreo patimă, nu poate curma vreun gând păcătos. Numai chemarea cu nădejde a lui Dumnezeu astâmpără furtuna lăuntrică a gândurilor pătimaşe şi, totodată, îi arată omului unde să caute ajutor, de unde vine ajutorul şi prin ce poate fi el, omul, puternic. Repetată de câteva ori, o astfel de experienţă înrădăcinează în om convingerea profundă că omul în sine este jalnic şi sărac: şi sărac şi orb şi gol (Apoc. 3, 17) şi că, dacă a făcut ceva bun, dacă a biruit vreo patimă, dacă a rezistat vreunei ispite – toate acestea i-au fost dăruite de Dumnezeu, în Care, de aceea, şi trebuie să-şi caute mângâierea.
„Retragerea pilduitoare a harului – spune Diadoh – aduce sufletului o mare mâhnire, o înjosire şi chiar o deznădejde măsurată, pentru ca, după cum se cuvine, să-i fie umilite iubirea de sine şi mândria: de altfel, în acelaşi timp harul îi acordă şi ajutor – dar în mod tainic”. Harul îşi ascunde „de minte prezenţa şi, parcă cu bună ştiinţă, apropie sufletul de răutatea demonilor, astfel încât, cunoscând câte puţin răutatea vrăjmaşului său, «sufletul» să caute cu mare frică şi cu profundă smerenie ajutorul lui Dumnezeu – tot aşa cum mama îşi lasă pentru scurtă vreme din braţe pruncul, care nu vrea să sugă cum trebuie la sân, pentru ca acesta, speriindu-se de oarecare oameni urâţi ori de animalele din preajmă, să se întoarcă cu strigăt, cu temere şi cu lacrimi la sânul ei”.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, „Învățături și scrisori despre viața creștină”
