Sunt mulţi care se angajează să trăiască viaţa duhovnicească, dar nu ajung până la răstignire, pentru că nu renunţă total la iubirea de sine

Ce este iubirea de sine? Să întrebăm pe dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul: „Iubirea de sine este iubirea neraţională faţă de trup”. Ai voie să iubeşti trupul tău, să-l îngrijeşti, că Dumnezeu ţi-a dat minte, dar cum ai pierdut cumpăna şi te îngrijeşti mai mult de trup decât de suflet, te-ai pierdut. Că Apostolul zice: Iar grija trupului să nu o faceţi spre pofte.

Cea mai grea şi mai subţire dintre toate patimile care robesc firea omenească este iubirea de sine. Aceasta este prea cu anevoie de cunoscut de mintea noastră şi cu anevoie de biruit, deoarece ne stăpâneşte prin tot felul de patimi, fiice ale ei.

Iubirea de sine este maică, rădăcină şi izvor al tuturor patimilor şi păcatelor.

Cea mai grea decât toate, mai înaltă şi mai subţire sarcină, care este si rădăcina a tot păcatul şi izvorul a toată fărădelegea, este iubirea de sine.

Cel mai mare păcat sub cer la mintea omenească este iubirea de sine.

Din iubirea de sine se naşte şi mândria şi trufia şi semeţia şi celelalte.

Când vede Dumnezeu în sufletul nostru această încredere şi rezemare pe sine şi cutezanţă de sine, ne lasă în mâna diavolilor.

Din iubirea de sine se nasc: mila de sine, cruţarea de sine, îndreptăţirea de sine, mulţumirea de sine, trâmbiţarea de sine, lauda de sine, plăcerea de sine, părerea de sine.

Din iubirea de sine se nasc: închipuirea de sine, simţirea de sine, îngâmfarea de sine, cinstea de sine, încrederea în sine, rezemarea pe sine, bizuirea pe sine, înălţarea de sine, cutezanţa de sine şi nesimţirea, care-i moartea minţii şi omorârea sufletului mai înainte de moartea trupului.

Din iubirea de sine se nasc: vorbirea de rău, clevetirea, minciuna, gluma, râsul, şăguirea, vorba deşartă, osândirea.

Din iubirea de sine se nasc: mândria, trufia, semeţia, ura, zavistia, pizma, invidia, răutatea, lăcomia pântecelui, mâncarea mai mult decât trebuie, mâncarea a doua oară, un pahar mai mult decât trebuie, somn prea mult, întunecarea minţii şi beţia.

Din iubirea de sine se nasc: păcatele cu vederea, cu auzul, cu mirosul, cu gustul, cu pipăirea, închipuirea, înfumurarea, duplicitatea, rivalitatea, încăpăţânarea, amărăciunea, ironia, ambiţia, înşelăciunea, cruzimea, neomenia, blasfemia, înfurierea năpraznică, linguşirea, împătimirea, obrăznicia, neastâmpărarea, iubirea de stăpânire, dorinţa de a porunci la alţii, prefăcătoria, îngâmfarea, neevlavia, nepocăinţa, neluarea aminte, pregetarea, pierderea vremii in deşert, rătăcirea gândului, răutatea, acedia, adică moleşeala voinţei.

Din iubirea de sine se nasc: iubirea de bani, iubirea de plăceri, iubirea de avere, iubirea de agoniseală, iubirea de slavă.

Din iubirea de sine se nasc: mâhnirea, întristarea, deznădejdea, descurajarea, împuţinarea de suflet, îndoiala, nechibzuinţa, nesuferirea, nedreapta socoteală, iscodirea. (…) Apoi vine moartea minţii şi omorârea sufletului, mai înainte de moartea trupului, adică nesimiţirea inimii. Nesimţirea, nu numai că omoară sufletul, ci omoară mai întâi partea privitoare, adică pe minte; nesimţirea este moartea minţii şi omorârea sufletului mai înainte de moartea trupului.

In măsura în care omul se leapădă de iubirea de sine, în aceeaşi măsură sporeşte în fapte bune, se înduhovniceşte şi se apropie de Hristos. De obicei, când este vorba de sine, omul strică întotdeauna cântarul, adică măsura; îşi face lui mai multă dreptate, îşi alege partea cea mai bună, cea mai mare, cea mai frumoasă; plânge pentru sine mai mult decât pentru altul şi se bucură de sine mai mult decît de altul. Hristos însă a răstignit pe cruce iubirea de sine, dându-şi viaţa pentru noi.

Dintre oameni, puţini sunt aceia care îşi răstignesc patima iubirii de sine, asemenea lui Hristos. Sunt mulţi care se angajează să trăiască viaţa duhovnicească, dar nu ajung până la răstignire, pentru că nu renunţă total la iubirea de sine, adică la egoism. Or, fără jertfă, fără răstignirea patimilor noastre, fără părăsirea păcatelor, nu putem să vedem pe Hristos, nu ne putem mântui.

Din cuvintele Arhimandritului Cleopa Ilie, Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie, O sinteză a gândirii părintelui Cleopa în 1670 de capete, Editura Teognost, Cluj Napoca, 2004