Spovedania nu se identifică în mod absolut cu iertarea păcatelor

Spovedania nu se identifică în mod absolut cu iertarea păcatelor. Aceasta o cunosc foarte bine creştinii. Acestia, se spovedesc de foarte multe ori, cu toate acestea, nu se pot elibera de anumite păcate pe care le repetă; pe de altă parte nu au certitudinea interioara că s-a produs restabilirea relaţiei lor cu Dumnezeu.

Înainte de a purcede la dezvoltarea temei spovedaniei consider că ar fi bine să vedem ce înseamnă exact expresia iertare păcatelor.

Voi folosi în acest sens două pasaje patristice. Unul este al Sfântului Diadoh al Foticeii şi celălalt, al Sfântului Simeon Noul Teolog. Sfântul Diadoh al Foticeii în Sfântul Simeon Noul Teolog. Sfântul Diadoh al Foticeii învaţă că trebuie „că trebuie să fim într-o neîntreruptă atenţie la simţirea spovedaniei”. Este posibil ca a noastră conştiinţă să fie înşelată şi să ni se pară că ne spovedim bine. Desigur, el recomandă că, după spovedania greşelilor fără de voie, să ne nevoim în mod desăvârşit „până se va încredinţa conştiinţa noastră prin lacrimile dragostei, despre iertarea acestora, aici se vede clar că nu este de ajuns doar relatarea ci şi nevoinţa de după relatarea păcatelor, până vom dobândi înştiinţarea interioară că păcatul nostru a fost iertat de Dumnezeu.

Iertarea are un caracter mai cuprinzător decât spovedania.

Sfântul Simeon ne spune că pe durata vederii lui Dumnezeu, „frumuseţea negrăită a ceea ce se arată mi-a rănit inima şi m-a tras spre o iubire nesfârşită”. Iar descriind starea în care se găsea în acea clipă, el spune printre altele: „Mi s-a dat încredințarea iertării păcatelor mele şi mă vedeam pe mine însumi mai păcătos decât orice om”.

Se mai spune că, atunci când a ajuns la vederea lui Dumnezeu, adică la îndumnezeire, a primit înştiinţarea iertării şi a lăsării păcatelor sale. Acest lucru se vede şi într-o mărturie duhovnicească contemporană. Atunci când Dumnezeu i s-a arătat Sfântului Siluan Athonitul „toată fiinţa lui a fost înştiinţată că i-au fost iertare păcatelor. Au pierit flăcările iadului care se aflau în jurul său; a încetat iadul care îl chinuia de o jumătate de an. În acel moment i s-a dat să trăiască deosebita bucurie şi marea odihnă a împăcării cu Dumnezeu. În sufletul său stăpânea o nouă şi dulce simţire a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, pentru fiecare om. Plin de bucurie sufletul avea milă faţă de oameni şi se ruga pentru întreaga lume.

Toate acestea înseamnă că iertarea păcatelor în Tradiţia Ortodoxă este, în principal şi înainte de toate, întoarcerea omului la frumuseţea cea dintâi, la slava îndumnezeirii.

Astfel iertarea păcatelor este luminarea minţii, eliberarea ei de asuprirea logicii şi a patimilor. Desigur, nu uităm că, în momentul când mintea omului se întunecă, atunci lucrează toate patimile şi omul cade în păcate. Spovedania către Dumnezeu prin rugăciune nu desființează mărturisirea păcatelor noastre părintelui duhovnic; nici mărturisirea făcută părintelui duhovnic nu anulează mărturisirea prin rugăciune. Este necesar ca ambele feluri de mărturisire să fie împreună – legate. Iertarea păcatelor nu este o spovedanie formală. Nu o facem, cel mai probabil, sub mari presiuni psihologice… Ea este eliberarea de patimi. Acela care nu s-a eliberat de patimi prin harul lui Hristos „nu a dobândit iertare”.

 Mitropolit Hierotheos Vlachos, ”Spovedania şi Vindecare Suflerului”