Pocăința și spovedania sunt crucea pe care o ridică cel credincios pentru îndreptățirea și mântuirea lui

Pocainta si spovedania sunt crucea pe care o ridica cel credincios pentru indreptatirea si mantuirea lui; aceasta este marturisirea practica a credintei sale. Insa Domnul instiinteaza mai dinainte: “De cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau“. Cu alte cuvinte, cel ce se va rusina a-L primi pe Hristos ca Dumnezeu Cel rastignit si Mantuitor, si a primi cuvantul Crucii, Evanghelia Sa, ca putere a lui Dumnezeu “spre mantuirea a tot celui ce crede“, va vedea cum si Hristos Se va rusina sa-l primeasca pe el in ziua slavitei Sale veniri.

Intr-alt loc, Domnul spune iarasi: “Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri. Iar de cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor, si Eu Ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri“. Din cuvintele de mai sus ale Domnului este limpede ca marturisirea si ridicarea Crucii Sale, care sunt cu putinta prin alipirea la Trupul lui Hristos si capata chip intr-o lume care “zace sub puterea celui rau“, sunt insotite de rusine.

Marturisirea este anevoioasa, insa are o mare putere si este mantuitoare in vesnicie. Indemnandu-l pe om catre marturisire inaintea fetei Sale, Hristos il cinsteste pe acesta, facandu-l deopotriva cu Sine insusi. Daca omul nu-L primeste, atunci si El, la randul Sau, il va lepada pe om. Aceasta judecata, oricat de aspra ar parea, este in acelasi timp si nespus de ingaduitoare. Omul nu este decat rob, in vreme ce Hristos este Domnul tuturor. El Se arata asprupentru a ne insufla teama si a ne mantui de rusinea osandei si a pierzaniei. Este ingaduitor, pentru a ne acoperi cu rusinea izvorata din recunostinta pentru marele dar al mantuirii, si astfel, cu marime de suflet, sa indepartam ocara de a ne arata nemultumitori. Rusinea si ocara pe care le rabda cineva ridicand Crucea lui Hristos in aceasta viata, calauzesc la recunoasterea aceluia de catre Domnul; astfel, cele doua se prefac in har al infierii si putere a vietii vesnicei imparatii a Tatalui si a ingerilor Sai.

Aceeasi cinstire i se aduce in taina spovedaniei omului care a fost necinstit de pacat. Credinciosul rabda rusinea dinaintea unui preot duhovnic intocmai-patimitor cu el. Indata ce-si vede faradelegea, nu o ascunde, ci o marturiseste Domnului, impotriva sa. Pentru rusinea la care este supus prin fapta pocaintei sale, Domnul iarta “necredinta inimii” lui si il innoieste prin harul mantuirii vesnice.

Cu cat mai adanca este rusinea ce insoteste marturisirea pacatelor la spovedanie, cu atat mai mare este puterea si harul pe care le va primi omul spre innoirea vietii lui. Adevarul acestui cuvant este marturisit de predania tuturor veacurilor, pana in zilele noastre. Prin spovedanie se innoiesc si se mantuiesc credinciosii inlauntrul Bisericii. Este de prisos sa spunem cu cata cinste il inconjoara preotul duhovnic pe pacatosul care se spovedeste, de vreme ce acesta are de partea sa cerul intreg care se bucura “pentru un pacatos care se pocaieste“.

In Taina Spovedaniei, rusinea nu numai ca este un lucru sanatos si firesc, dar marturiseste in acelasi timp ca fapta aceasta a pocaintei se aduce din inima, ca este de bunavoie si de o adanca smerenie. Cel ce se pocaieste adevarat la spovedanie, ia asupra sa in intregime raspunderea pentru caderile sale si nu se indreptateste pe sine, precum a facut Adam in rai.El nu arunca raspunderea asupra lui Dumnezeu sau a aproapelui, ci rabda smerit si cu barbatie rusinea pacatelor sale celor facute cu voie.

Aceasta fapta binecinstitoare il vindeca pe om de cancerul mandriei si aseaza in el smerenia, care grabeste harul tamaduitor al lui Dumnezeu, dupa cuvantul Scripturii: “Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har“.

Spovedania trebuie sa se faca in deplina libertate. Marturisirea de bunavoie a pacatului arata ca omul nu il voieste si nu il imbratiseaza. El ramane in duhul pe care il vadeste rugaciunea Cincizecimii: “Tie Unuia am gresit, dar Tie Unuia si slujim“. Savarsirea spovedaniei il pregateste pe credincios sa primeasca harul Sfantului Duh, care in cele din urma va inghiti pacatul. Prin pocainta si spovedanie, omul invata sa aiba o dreapta asezare si aplecare catre Dumnezeu. Este povatuit, adica, la cunoasterea voii dumnezeiesti si, in felul acesta, afla calea vietii.

Cuviosul Sofronie Saharov de la Essex