Păcatele noastre sunt mari, foarte mari. Dar nu există păcat care să biruiască mila lui Dumnezeu

Multora din cei ce se spovedesc, care ar dori să facă pocăință sinceră pentru păcatele lor și să primească Sfintele Taine nu spre judecată, nici spre osândă, deseori le apar diferite neînțelegeri cu privire la modul în care să realizeze aceste lucruri.

Foarte adesea îi tulbură gândul: va putea, oare, Dumnezeu să le ierte fărădelegile, care nu rareori sunt foarte grele? Apoi: prin ce mijloace să trezească în ei sentimentul căinței adevărate? Cum este mai bine: să spună singuri totul la spovedanie sau să se bazeze pe experiența duhovnicului și să răspundă la întrebările puse de el? Prin ce să-și îndrepte apoi păcatele deja spovedite ca să-și împace conștiința? Și asa mai departe.

În corespondența preasfițitului cu privire la problemele enumerate mai sus găsim următoarele răspunsuri:

„Pacatele noastre sunt mari, foarte mari. Dar nu există păcat care să biruiască mila lui Dumnezeu. Iertarea păcatelor ni se daruiește nu după meritele noastre, ci dupa mila Iubitorului de oameni Dumnezeu, Care întotdeauna este gata să ierte imediat ce omul se întoarce la El cu căință.

Și pe om îl fac nevrednic de iertare nu mărimea și mulțimea păcatelor, ci numai lipsa căinței. Îndată ce regretați și vă căiți, iertarea vi se hotărăște în cer, iar în momentul spovedaniei această hotărâre cerească vi se descoperă.

Zapisul tuturor păcatelor tuturor oamenilor Domnul Mântuitorul l-a ridicat în trupul Său pe cruce și acolo l-a distrus. Aplicarea în viața fiecăruia a acestei acțiuni a milei nemărginite a lui Dumnezeu se săvârșește în Taina Pocainței și este reală.

Cel ce dobândește dezlegare de la părintele duhovnic se înfățișează fără vină înaintea feței dreptății lui Dumnezeu. Slăbiciunea credinței și sărăcia nădejdii miluirii sunt provocate de vrăjmasul nostru. Păcatele noastre nu au loc fără insuflarea lui. Din ele vrăjmașul construiește o barieră între noi și Dumnezeu.

Căința și spovedania distrug această barieră. Cunoscând puterea acestei Taine, faptul că ea distruge toate eforturile și demersurile lui depuse spre pieirea păcătoșilor, vrăjmașul se străduiește prin toate mijloacele să curme efectul binefăcător al ei și, fie ne depărtează cu totul de ea, fie ne aduce în suflet necredința față de puterea ei și deznădejdea în a dobândi iertarea prin ea. Puțina voastră credință și deznădejdea sunt cursele lui.

– Domnul voiește ca toți să ne mântuim, prin urmare, și voi. Grija voastră de acum pentru mântuirea sufletului ce înseamnă? Înseamnă chemarea Domnului: veniți la Mine.

Așadar, tulburarea de la spovedanie alungați-o cu gândul că va spovediți Domnului Celui milostiv, Care vă iubește și așteaptă să-I spuneți tot.

– Ce necaz mare vi s-a întâmplat! – îi scrie preasfințitul altei persoane. Și cum a izbutit vrăjmașul să întunece inima dumneavoastră, încât s-a năpustit, și atât de năvalnic, în vârtejul din care mila lui Dumnezeu v-a scos și v-a adus în lumina lui Dumnezeu! Rău este, foarte rau.

Dar îmbărbătați-vă! Mila lui Dumnezeu nu s-a depărtat de dumneavoastră și v-a dat dorința și puterea de a vă căi și de a vă spovedi. În virtutea acestor lucruri ați primit Sfânta Împărtășanie. Simțământul liniștii lăuntrice vă încredințează de acest lucru. Dumnezeu a făcut pace cu dumneavoastră. Înfățișați-I documentele păcii pregătirea de a face tot ce trebuie fără să vă plângeți.

Luați seama la modul în care se spală albiturile. Printre alte metode, sunt fierte pe foc, sunt presărate cu cenușăț apoi sunt clătite în rău și bătute fără milă cu maiul și stoarse cu mâinile. Tot așa trebuie sa faceți și dumneavoastră cu propriul suflet.

În trezirea anterioară din somnul păcatelor, harul a lucrat în mod simțitor în dumneavoastră și nu v-a dat voie să observați ostenelile restabilirii. Acum este altfel. Propria dumneavoastră osteneală trebuie să vină înainte – fără milă, în chip despotic – și harul își va manifesta influența atunci când veți fi istovit din pricina ostenelii și nu veți ști ce să faceți. Aveți canon. Împliniți canonul cu strictețe, fără omitere. Și toate celelalte supuneți-le ei. Eu nu vă pot hotărî amănuntele.

Un singur lucruîil afirm: să aveți râvnă nestăpânită și ea să izvorască din ura față de plăcerile trupești ca față de niște vrăjmași nemiloși. Când va ajunge în putere această ură, atunci, de îndată ce se va arăta un gând cât de ușor, sufletul ca un leu se va napusti asupra lui, și într-o clipă va fugi. Însușiți-vă bărbăția și luptați pentru sine.”

Explicând ce măsuri de încercare folosește uneori Domnul față de cei ce păcătuiesc greu, dorind să-i primească iarăși în comuniune cu El după ce fac pocaință sinceră pentru toate păcatele săvârșite de ei, Sfântul Teofan face următoarea asemuire:

„- Valetul a greșit. Stăpânul l-a alungat și l-a scos din casă. Apoi, când a izbucnit în plâns, stăpânului i s-a făcut mila de el și l-a primit în casă, dar nu ca valet, ci i-a spus: „Stai deocamdată la bucătărie. Voi vedea cum îți va merge treaba, și atunci, poate, te voi lua iarăși ca valet”. Iată, în aceeași situație sunteți și dumneavoastră. Binevoiți să vă înțelepțiți și să vă apucați de lucru.”

În afară de caință sinceră pentru păcatul săvârșit și iertat deja la spovedanie, preasfințitul le propune celor ce se căiesc să se îngrijească prin toate mijloacele și de aducerea roadelor vrednice de pocaință și le arată, printre altele, cum să facă acest lucru. Astfel, aceleiași persoane îi scrie:

„- Aveți datoria de a împlini cuvântul proorocului: Învăța-voi pe cei fără de lege căile Tale și cei necredincioși la Tine se vor întoarce (Ps. 50, 14). Dumnezeu v-a transformat, dorind să vă mântuiți; dumneavoastră, primind mântuirea, trebuie, din recunoștință, să-i mântuiți și pe ceilalți care încă pier acolo unde ați fi pierit și dumneavoastră. Cuvântul dumneavoastră este mai puternic decât orice altceva.”

La întrebarea despre cum trebuie să se săvârșească însuși chipul pocăinței, Sfântul Teofan ne dă următorul sfat:

„- Este nevoie de mai multă căință pentru păcate decât de enumerarea păcatelor, deși și acest lucru este necesar. Trebuie mai multe suspine din inima la rugăciune decât citirea rugăciunilor, deși este necesar și acest lucru. Deșertăciunea trebuie să o alungăm din suflet și să sălășluim acolo evlavia înaintea lui Dumnezeu. Sălășluind această evlavie, așa să și rămânem apoi cu ea.

– Cand există ura și dezgust față de păcat alături de pregătirea de a vă împotrivi lui măcar până la un anumit nivel, Dumnezeu nu vede acest lucru ca fiind păcat. Așa că nu vă tulburați.

– Pentru ca spovedania să mearga și să se săvârșească mai mulțumitor, încercați, vă rog, să notați tot ceea ce aveți pe constiință și, apropiindu-vă de părintele duhovnic, cereți-i voie să-i spuneți tot ceea ce v-ați notat.

După aceea, fie el, dorind să vă mai întrebe despre ceva, vă va întreba, fie voi înșivă îi veți propune să facă acest lucru. Acționând astfel, întotdeauna veți pleca de lângă analog dând parcă jos de pe voi toate veșmintele care vă leagă.

– A nota păcatele pentru spovedanie este o regulă bună. Deprindeți-vă iată cu ce: de fiecare dată când își croiește drum un gând, un sentiment, o dorință, un cuvânt, o faptă rea, îndată căiți-vă înaintea Domnului, Care este pretutindeni și vede tot, și pe viitor cu zdrobire de inimă și cu hotărâre să fiți mai prudenți.

A scoate la iveală tot ceea ce se ascunde în inimă este totuna cu starea vomitivă a stomacului în timpul tratamentului. După ea, sănătatea se îndreaptă grabnic, iar după căința sinceră, încep să se îndrepte repede alcătuirea lăuntrica și bunul obicei. Să vă ajute Domnul să dobândiți toate acestea și să porniți, în sfârșit, cu pas ferm pe calea către Domnul în sânul harului și milei Sale.”

În scrisoarea către unul dintre cei ce l-au întrebat despre schimbarea duhovnicului găsim la preasfințitul un răspuns foarte interesant și profund ziditor.

„- Mă intrebați daca vă puteți schimba duhovnicul. Pur teoretic vă răspund: cine vă ține? Fapta aceasta este o faptă a conștiinței, înaintea căreia se deschide sufletul și la care să apeleze fiecare. Vedeți ce rezolvare rapidă și fără complicații!

Dar în realitate s-ar putea să întâmpinați piedici care țin de conștiință și nu sunt mici. Nu veți sări peste ele oricât v-ați lua avânt. Duhovnicul bătrân l-ați părăsit. Și nu ascundeți acest lucru. Dar, observând, el simte că este bătut peste față. A cui conștiință va îndura acest lucru? Nici nu are rost să vă gândiți să-l schimbați.

Cum să faceți, așadar? Altul vă vorbește mai plăcut și sufletul tinde către el. Iată cum să faceți. Să deosebiți duhovnicul de sfetnic. Cel care vă vorbește mai bine să vă fie sfetnic, iar duhovnicul – duhovnic.”

Unii dintre cei ce se spovedeau, chiar și după ce făceau pocaință sinceră pentru păcatele lor, tot nu încetau să se tulbure la gândul – erau ei, oare, îndeajuns de curățiți de păcate ca să se socotească vrednici de primirea Sfintelor lui Hristos Taine? Si l-au întrebat cu privire la acest lucru pe preasfințitul-sihastru.

Spre încurajarea acestor oameni cu nădejdea în mila pe care Dumnezeu o arată neîncetat față de noi, numai noi să avem în suflet pregătirea sinceră de a porni pe măsura puterilor noastre pe calea mântuirii, preafințitul scrie:

„- De Taina Împărtășaniei să vă apropiați fără să vă îndoiți de ceva. Daca vă apropiați cu credința în Domnul, Care este prezent în Taine, cu evlavie și cu pregătirea de a vă pune toate puterile numai în slujba Lui, atunci nu are rost să șovăiți din pricina nevredniciei. Pe deplin vrednic de Împărtășanie nimeni nu se poate socoti. Toți se liniștesc cu gândul la mila lui Dumnezeu. Așa să faceți și voi.

Domnul îi iubește pe cei ce se împărtășesc și priveste cu milostivire și bunăvoință la lipsurile din starea cuvenită a duhului. Apoi însăși Împărtășania încetul cu încetul va îndrepta aceste lipsuri. Îmbărbătați-vă, vrăjmașul nu doarme și tot umblă prin jur să abată pe câte cineva din drum. Domnul să vă apere de aceste ispite. Tot ce aveți cu credință de copil predați-l Domnului în rugăciune, și El cu bunavoință va primi și va orândui totul.”

Cineva i-a pus preasfințitului o întrebare destul de ciudată și cu totul nepotrivită pentru un creștin-părtaș al Sfintelor Taine: Pot nădăjdui în cuvintele: Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el (Ioan 6, 56)?

– Ce întrebare?! – răspunde cu vădită nedumerire vlădica. Oare nu Însuși Domnul a făgăduit acest lucru? Oamenii au grijă să împlinească cuvântul dat. Oare Domnul îi refuza cuiva lucrul acesta?! Dumneavoastră înșivă, precum spuneți, după ce v-ați împărtășit, v-ați simțit foarte bine. Iată dovada că acest cuvânt dat de Domnul se împlinește în dumneavoastră.

– Să dea Domnul ca El, înapoindu-vă pacea sufletească, să și rămână în dumneavoastră. Acum vedeți încotro trebuie să vă îndreptați ca la orizontul sufletului dumneavoastră să lumineze un soare clar și așa să faceți de fiecare dată.

– Pe cât este ziua de luminoasă, pe atât de luminos să fie și sufletul dumneavoastră! Fiți Simeon, cel care L-a purtat în brațele inimii pe Domnul.

– Pregătindu-vă pentru Împărtășanie, ați tot repetat un stih bun și mă întrebați dacă puteți continua așa. Puteți! Rugăciunile scurte, îndată ce ajung în suflet, învățați-le pe de rost și repetați-le mai des. Oricâte s-ar aduna. Din ele alcătuiți o psaltire cu multe strune și cantați la ea, desfătându-vă auzul duhovnicesc.”

După cum se știe, mulți dintre mirenii noștri, mai ales dintre cei de rând, au o prejudecată ciudată potrivit căreia nu trebuie să se apropie des de Taina Sfintei Împărtășanii. Chiar socotesc că acest lucru este păcat.

Termenul limită între zilele împărtășirii, după părerea acestor oameni, ne exceptând nici chiar momentul morșii, trebuie să fie de șase săptămâni. Nu rareori se întâmplă ca preotul să fie invitat la cel bolnav și să fie prevenit să săvârșească numai spovedania, timp în care i se spune: „N-ar fi rău, ce-i drept, să-l și împărtășiți, căci bolnavul este fără nădejde, dar încă nu i s-au încheiat cele șase săptămâni”; se spune că este păcat; o fi adevărat, n-o fi – ne cam temem.”

Nu am întâlnit în scrisorile preasfințitului nici un tratat îndreptat în mod special împotriva prejudecății pomenite. Însă cei ce citesc biografia sfântului, care socotea pentru sine o mare mângâiere să se împărtășească în fiecare zi, aflându-se în ultimii 11 ani de pustnicie, trebuie să înțeleagă singuri toată netemeinicia acestei prejudecăți.

Totuși, din cele două fragmente pomenite mai jos, din corespondența sfântului nu se poate să nu vedem cât de încurajator se purta el față de cei ce se împărtășeau des și nu respectau nici un termen stabilit cu privire la acest lucru sfânt. Astfel, unei persoane îi scrie:

„- Dacă viața noastră se află în Domnul și El spune că cel ce mănâncă Trupul și Sângele Lui, acela se află în El, atunci cum să nu se împărtășească des cel ce dorește viața? Cine va împiedica să găsiți mijlocul de a vă apropia mai des de Taine? Numai o credință deșartă. La noi cuvintele: „Cu frică de Dumnezeu și cu credință să vă apropiați” au devenit o formă goală. Iereul lui Dumnezeu cheamă, dar nimeni nu vine, și nimeni, în același timp, nu observă neghiobia din această iresponsabilitate față de chemarea lui Dumnezeu și față de cina Lui.

– Ați făcut un lucru foarte bun – scrie sfântul în alt loc – că v-ați împărtășit cu Sfintele lui Hristos Taine. Să faceți acest lucru mai des. Izvorul, hrănitorul și săvârșitorul vieții duhovnicești este Hristos Domnul, Care, în negrăita Sa milă, a binevoit să intre în legătura strânsă cu cei ce se împărtășesc cu vrednicie cu preacuratul Lui Trup. În acest timp El îi poate spune sufletului: „Mântuirea ta sunt Eu!” Ascultați! Dar trebuie să vă apropiați de El cu sentimentul că pieriți și nu aveți de ce să vă sprijiniți.

Sfântul Teofan Zăvorâtul