Nu am moştenit pocăinţa, pentru că încă nu îmi văd păcatul meu

Nu am moştenit pocăinţa, pentru că încă nu îmi văd păcatul meu. Păcatul nu pot să mi-l văd atâta vreme cât mă îndulcesc de păcat şi îmi îngădui gustarea lui – fie şi numai cu gândurile şi cu încuviinţarea inimii.

Păcatul poate să şi-l vadă numai acela care, cu voinţă hotărâtă s-a desfăcut de orice prietenie cu păcatul, care s-a sculat priveghind şi păzind porţile sale cu sabia scoasă din teacă – cu cuvântul lui Dumnezeu; cel care goneşte şi taie cu această sabie păcatul, în orice chip s-ar apropia de el.

Celui care săvârşeşte această mare faptă, învrăjbindu-se cu păcatul, smulgând de la el cu sila mintea, inima şi trupul – aceluia Dumnezeu îi dă un mare dar: vederea păcatului său.

Fericit sufletul ce a văzut păcatul încuibat în sine! Fericit sufletul care a văzut în sine căderea protopărinţilor, învechirea vechiului Adam! Această vedere a păcatului său este o vedere duhovnicească, vedere a minţii vindecate de orbire prin dumnezeiescul har. Sfânta Biserică de Răsărit ne învaţă să cerem de la Dumnezeu cu post şi cu metanii vederea păcatelor noastre.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, Galați, Editura Egumenița, 2010 – fragment