Lupta cu răul ar trebui să înceapă cu sinele, şi abia atunci va fi corectă, sănătoasă şi rezonabilă

Creştinii trebuie să lupte cu răul oriunde apare acesta, însă această luptă ar trebui ca, în primul rând, să fie o luptă dată în propriul suflet. Lupta cu răul ar trebui să înceapă cu sinele, şi abia atunci va fi corectă, sănătoasă şi rezonabilă. Cel care a luptat şi a smuls răul din propriul suflet va purta mult mai uşor o luptă cu răul din sufletele oamenilor, iar răul mai mic rămâne în sufletul ostaşilor lui Hristos, oricât de glorioasă ar fi această luptă. Acest important adevăr a fost dat uitării complet de către contemporanii noştri, care s-au întors de la creştinism şi care cred că pot face bine umanităţii persecutând şi necăjind pe alţii pentru lucruri pe care ei le înţeleg ca fiind rele, însă care s-ar putea să nu fie aşa, în timp ce ei rămân răi în inima lor.

„Lupta cu răul din inima mea” este un slogan creştin fundamental şi singurul principiu adevărat, fundamentul solid şi puternic pe care se poate construi bunăstarea umanităţii. Nici persecutarea reciprocă sau opresiunea din cauza unor diverse convingeri politice, nici anihilarea sau dezicerea de cei de care sunt preocupaţi conducătorii de astăzi, ci distrugerea răului din propriul suflet este lucrul de care avem nevoie. Aceasta este singura cale de a evita abisul teribil al distrugerii, pe marginea căruia se află omenirea.

Toţi asceţii din trecut au purtat această luptă constantă, necontenită şi neobosită cu răul din sufletul propriu. Ei au numit-o „război nevăzut” şi ne-au lăsat nenumărate scrieri în care ne sunt puse înainte felurite experienţe din această luptă. Exemple de astfel de scrieri sunt lucrările scrise de Avva Dorotei, de Sfinţii Ioan Scărarul, Isaac Sirul, Efrem Sirul, Macarie Egipteanul, Varsanufie cel Mare, Ioan Proorocul, Teodor Studitul, Simeon Noul Teolog şi mulţi alţii.

Lupta la care toţi aceşti sfinţi nevoitori îi îndeamnă pe creştini se numeşte „război nevăzut” – nevăzută de ochii omului, această luptă este una interioară, căci are loc în sufletul omului. In trecut, principiile acestei lupte erau bine cunoscute şi laicilor, celor care duc o viaţă seculară, lucru care nu ne miră, odată ce această luptă este obligatorie pentru cei ce poartă numele de creştini, fără excepţie (de vreme ce indicaţii privitoare la această luptă sunt oferite în Evanghelie, o carte destinată fiecăruia dintre creştini).

Încă de la începuturile apostaziei, a epocii aşa-numite umanism, s-a dezvoltat o diviziune puternică între lumea clericală şi cea laică. Laicii au început să se considere într-o mare măsură liberi de nenumărate obligaţii pe care le aveau în calitate de creştini şi membri ai Bisericii. Aceştia subliniază tot mai mult faptul că sunt „oameni laici” şi că îndeplinirea regulilor, obligaţiilor şi tradiţiilor bisericeşti nu sunt obligatorii pentru ei, ci numai pentru clerici şi pentru monahi, în special. „Nu suntem nici monahi, nici clerici”, au început să spună oamenii care se consideră creştini. „Nu ne puteţi cere asta: toate astea ţin de treaba monahilor şi a preoţilor. Pentru noi nu sunt obligatorii”.

Astfel apare o atitudine dispreţuitoare faţă de mersul la slujbele bisericii, rugăciunea personală, post, cinstirea zilelor de sărbătoare, sfinţenia căsătoriei, curăţia vieţii din afara căsătoriei. Desfrâul moral şi religios a crescut şi s-a înmulţit până când, în cele din urmă, am ajuns la un ateism făţiş şi chiar la o luptă deschisă cu Dumnezeu, iar credinţa tinde să fie văzută drept ceva care împiedică omul şi îl privează de libertatea de a se antrena în patimile şi înclinaţiile sale josnice şi spurcate. Este evident că nu se poate pune problema dacă majoritatea oamenilor laici contemporani înţeleg conceptul de război nevăzut. „Războiul văzut” a luat locul „războiului nevăzut” din viaţa omului modern. Acest război vizibil este o luptă continuă, una de ambele părţi, ce are loc sub denumirea superficială de „lupta pentru supravieţuire” şi care se pare că se află la baza existenţei umane din vremea noastră. Iar lupta cu răul dusă de oamenii moderni nu este una prea de succes, deoarece ei nu se luptă atât de mult cu răul, pe cât se luptă cu ceilalţi oameni, cultivând în acelaşi timp răul din sufletele lor. Într-adevăr, deosebirea dintre bine şi rău din lumea contemporană, îndepărtată de Dumnezeu, a devenit confuză: răul este considerat bine şi invers. Cu o asemenea înţelegere a binelui şi a răului, lupta corectă şi eficientă cu răul a devenit şi mai dificilă.

Însă cel mai important este, repet, faptul că adevărul fundamental este uitat: numai cel care s-a luptat cu răul din propria inimă poate duce o luptă împotriva răului în general, şi astfel lupta cu răul trebuie să înceapă în inima noastră, prin războiul nevăzut.

Ce anume reprezintă acest război nevăzut? Este o luptă continuă, lăuntrică, pe care creştinii o duc pentru a atinge perfecţiunea creştină. Evanghelia conţine pentru noi, creştinii, un ideal extrem de înalt, spre care noi nu putem decât să tindem constant, fără a putea fi vreodată capabili să îl atingem pe deplin în viaţa aceasta. Aşadar, ni se deschide înainte un teren vast, chiar nelimitat, pentru a putea înainta, pentru a ne îmbunătăţi, pentru a dezrădăcina răul din sufletul nostru şi pentru a semăna virtutea. Acest ideal extrem de înalt este descris de însăşi cuvintele Mântuitorului. În învăţătura despre nevoia creştinilor de a-şi iubi nu numai aproapele şi prietenii, ci chiar şi duşmanii, Domnul conchide sfatul său prin următoarele cuvinte: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5,48).

Sfânta Scriptură vorbeşte despre această desăvârşire în diverse locuri şi în nenumărate chipuri. Care este esenţa acestei desăvârşiri creştine? In ce constă ea? Sfântul Apostol Petru explică acest lucru în epistola sa, folosind cuvintele Mântuitorului din Cartea Leviticului: „Vorbeşte la toată obştea fiilor lui Israel şi le zi: Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt” (Lev. 19,2). În consecinţă, desăvârşirea creştină constă în sfinţenie, adică în eliberarea sufletului de sclavia păcatului. Se înţelege de la sine că toată lumea, fără excepţie, şi nu numai monahii sau preoţii, este chemată să ia parte la această desăvârşire, care constă în eliberarea de păcate. Hristos Mântuitorul, Care îşi doreşte ca noi să ne sfinţim, a venit pe lume, a murit, a înviat, S-a înălţat la ceruri şi a revărsat Duhul Sfânt peste toată lumea, nu numai peste preoţi şi monahi, aşa cum insistă să creadă în mod greşit şi absurd înţelepciunea laică. Toţi oamenii sunt chemaţi la sfinţire, toţi oamenii sunt chemaţi la o luptă necontenită cu păcatul şi toţi sunt chemaţi la acest război nevăzut.

Acest război nevăzut nu este unul uşor! Este mult mai greu decât orice luptă pământească obişnuită, pentru că este mult mai uşor să te lupţi cu alte persoane decât cu tine însuţi. Sfinţii Părinţi au spus că acela care intră în această luptă nevăzută, se luptă împotriva sinelui sau, mai bine spus, împotriva iubirii de sine, împotriva propriului egocentrism ori, în termeni laici, împotriva egoismului adânc înrădăcinat în mândria omului de a-şi impune propria persoană. Cu alte cuvinte, esenţa războiului nevăzut constă într-o luptă constantă cu duhul mândriei de auto-impunere şi cu toate roadele sale, printre care se numără viciile şi patimile.

Întrucât această luptă este destul de dificilă, este imposibil să ne bazăm numai pe propriile forţe, deoarece ajutorul divin este esenţial, împreună cu puterea harului lui Dumnezeu, care, aşa cum ştim, se „desăvârşeşte în slăbiciune” (II Cor. 12, 9). Aşadar, Sfinţii Părinţi spun că cel care doreşte să iasă învingător din această luptă nevăzută trebuie să instaureze aceste patru dispoziţii sau înclinări în inima sa: 1. nu te baza niciodată pe tine însuţi; 2. poartă întotdeauna în inima ta credinţă deplină, adevărată în Unul Dumnezeu; 3. lucrează necontenit şi 4. roagă-te neîncetat.

De aici înţelegem limpede de ce nu se poate pune problema întâlnirii unui război nevăzut în rândul contemporanilor care se scaldă în mândria lor de a se auto-impune. Pentru ei, mândria este mult mai importantă decât orice: este idolul lor, care trebuie venerat şi slăvit în locul Dumnezeului adevărat. Cum ar putea ei în acest caz să se lupte cu mândria? Impertinenţa şi încrederea în propriile puteri este principala lor caracteristică. Iar aceştia nu se pot baza pe ajutorul lui Dumnezeu, întrucât, din mândrie, îl resping şi nu doresc să îl cunoască, şi cu atât mai puţin nu vor să se nevoiască şi să se roage lui Dumnezeu.

Şi totuşi, potrivit învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, cel mai important lucru şi condiţia esenţială pentru succesul în lupta nevăzută este „să nu ne bazăm niciodată pe noi înşine, în orice am face”. De ce este acest lucru atât de necesar? Să cercetăm mai îndeaproape. Din momentul căderii strămoşilor noştri în păcat, noi, în ciuda slăbirii evidente a puterilor noastre duhovniceşti şi morale, avem în general o părere bună despre ceea ce facem, despre noi înşine. Deşi experienţa de zi cu zi ne convinge constant de falsitatea unei asemenea gândiri, noi continuăm să credem, într-o iluzie de neînţeles, că suntem „ceva” sau chiar „ceva important”.

Această slăbire duhovnicească a noastră, pe care adesea nu o observăm sau nu o recunoaştem, este contrară în special lui Dumnezeu, întrucât reprezintă roadă mândriei omului de a se afirma sau, potrivit expresiei grăitoare a Sfinţilor Părinţi, a „egocentrismului”. Este originea, rădăcina şi cauza iniţială a tuturor patimilor şi viciilor noastre. Blochează singura portiţă prin care poate pătrunde harul lui Dumnezeu. Această părere bună despre noi înşine nu permite harului lui Dumnezeu să intre în noi şi să locuiască acolo. Harul se îndepărtează de o asemenea persoană, căci cum ar putea harul, care ne-a fost dăruit pentru luminare şi ajutor, să pătrundă într-o asemenea persoană, în sufletul cuiva care crede că este ceva măreţ, care crede că ştie totul şi că nu are nevoie de alţii? Domnul însuşi, prin prooroci, vorbeşte despre astfel de oameni, care sunt plini de duhul mândriei şi al slavei deşarte: „Vai de cei care sunt înţelepţi în ochii lor şi pricepuţi după gândurile lor!” (îs. 5, 21). De aceea, Apostolul ne povăţuieşte, spunându-ne: „Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi” (Rom. 12,16).

Dispreţuind această iubire de sine pe care o avem, Dumnezeu vrea să vadă conştientizarea lipsei noastre de însemnătate şi convingerea puternică că orice bine vine de la El, de la unica sursă a binelui. Din dorinţa de a ne insufla starea mântuitoare a duhului, Dumnezeu o stimulează în noi fie prin acţiunea harului, fie prin iluminare, cu toate că, uneori, Acesta ne conduce spre recunoaşterea propriei noastre lipse de însemnătate prin suferinţă şi dureri. Însă noi trebuie să ne străduim să dobândim această conştientizare a micimii noastre prin propriile eforturi.

Sfinţii Părinţi ne pun înainte următoarele patru sfaturi pentru a reuşi în această privinţă:

1. Încercaţi să vă conştientizaţi slăbiciunile, bazându-vă observaţiile pe experienţele voastre de viaţă, şi menţineţi-vă întotdeauna prezent în minte gândul că nu puteţi face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu. Sfântul Petru Damaschinul spune următoarele: „Nu există nimic mai măreţ decât să realizăm slăbiciunea şi ignoranţa noastră şi nimic mai grav decât să nu fim conştienţi de ele”. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învaţă că „fundamentul oricărei calităţi este conştientizarea slăbiciunii umane”, iar Sf ântul Ioan Gură de Aur întăreşte spusele acestea zicând „Numai acela care crede despre sine că nu înseamnă nimic se va cunoaşte cel mai bine pe sine însuşi”.

2. Rugaţi-vă şi cereţi de la Dumnezeu să vă ajute să vă cunoaşteţi slăbiciunile şi neînsemnătatea, pornind mai întâi de la recunoaşterea şi convingerea că nu aveţi această stare şi că ea poate fi dobândită doar ca dar de la Dumnezeu.

3. Fiţi întotdeauna precauţi şi temeţi-vă de cursele Satanei, cu care este imposibil să te lupţi fără ajutorul lui Dumnezeu.

4. Dacă se întâmplă să cădeţi în păcat, trebuie să vă recunoaşteţi de îndată slăbiciunea şi lipsa de ajutor pe care o aveţi. Amintiţi-vă mereu de faptul că Dumnezeu a îngăduit această cădere pentru ca noi să ne cunoaştem mai bine slăbiciunea şi micimea înaintea Sa şi pentru a învăţa să ne smerim.

Astfel lucrul cel mai important în lupta nevăzută este recunoaşterea propriilor slăbiciuni şi a micimii propriei persoane lipsite de ajutorul lui Dumnezeu. Această conştientizare este atât de necesară, încât Dumnezeu îi aduce pe cei mândri şi încrezători în propriile forţe la ea prin căderi dure, îngăduindu-le să cadă într-un păcat sau altul şi, în special, în acele păcate despre care ei au crezut că sunt destul de puternici pentru a se proteja singuri de ele. „Să ştiţi – spune Sfântul Isaac Sirul – că acolo unde cineva a căzut, mai înainte se afla mândria”. Aşadar, este esenţial pentru cel căzut în păcat să se întoarcă pe cât de repede posibil la gândul şi simţământul propriei lipse de însemnătate, la mustrare şi smerenie în gândire, şi să ceară de la Dumnezeu să îi insufle această conştientizare constantă a propriei nimicnicii.

În acelaşi timp, atunci când cineva se confruntă sărăcia, durerea, neşansa sau boala, această condiţie trebui privită drept un mijloc trimis de Dumnezeupentru a determina persoana respectivă să îşi recunoască! propria nimicnicie. Trebuie să fim smeriţi şi să ne recunoaştem slăbiciunile.

Acela care vrea să îşi înţeleagă întru totul slăbiciunile trebuie să analizeze cu atenţie, cu zel, propria persoană, propriile gânduri, sentimente, cuvinte şi fapte cel puţin de câteva ori pe zi. Acela care procedează astfel va vedea cât de păcătoase, nesăbuite şi greşite sunt faptele, cuvintele, sentimentele şi gândurile sale. Apoi îşi va vedea limpede propria stare de haos, va conştientiza cât de inconsecvent este în a face binele şi astfel, că este absurd şi nebunesc să se bazeze pe sine însuşi şi să creadă că este capabil de a face ceva cu adevărat bun.

Veţi întreba: „Cum se poate? Este bine să simţim propria lipsă totală de importanţă şi neajutorare? Cum se poate lupta cu răul din suflet cineva care se simte slab?”. Sfinţii Părinţi răspund şi ne învaţă că trebuie să avem sentimentul propriei lipse de puteri şi însemnătate şi, în acelaşi timp, să avem în suflet credinţa deplină în Dumnezeu şi ajutorul care va veni de la El. Convingerea fundamentală care trebuie să îl însoţească mereu pe orice creştin este aceea că nu se poate baza pe nimeni altcineva decât pe Singurul Dumnezeu, că nu poate aştepta ajutor şi bine de la nimeni şi că numai Dumnezeu poate să îi asigure victoria în lupta nevăzută pe care o duce.

Această convingere este întărită de propria credinţă că Dumnezeu cel Atotputernic poate face tot ce doreşte pentru noi, că El, în înţelepciunea şi cunoaşterea Sa, ştie ce este mai bine şi necesar pentru noi şi că El, în bunătatea Sa, este gata în orice clipă să ne ajute cu o dragoste de nepătruns de mintea umană de fiecare dată când avem nevoie.

Să fie oare adevărat că Dumnezeul care L-a dat pe Unul-Născut Fiul Său să moară pentru noi, Dumnezeul care îi caută pe cei păcătoşi precum femeia din Evanghelie care pierduse o drahmă, Dumnezeul care, potrivit Apocalipsei, bate neîncetat la inima omului, dorind să intre în ea şi să ia cina cu el, să fie adevărat că un asemenea Dumnezeu nu îi dă omului care se luptă cu răul din inima lui ajutorul necesar şi sprijinul Său atotputernic şi plin de har? Dacă vom căuta în Sfânta Scriptură, vom găsi numeroase exemple în care Dumnezeu i-a ajutat pe cei care au crezut în El. „Uitaţi-vă la neamurile cele din început şi vedeţi cine a nădăjduit spre Domnul şi s-a ruşinat?” (înţ. Sir. 2,10). Astfel de gânduri ar trebui să ne insufle credinţă absolută în Dumnezeul care ne va încununa cu o izbândă incontestabilă în războiul nevăzut.

Arhiepiscop Averchie Tauşev, Nevoința pentru virtute. Asceza într-o societate modernă secularizată, Editura Doxologia