Este strădanie?
Zice Domnul: ”Vă spun că pentru orice cuvânt deșert pe care îl vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății” (Matei 12, 36). ”Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept și din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12, 37).
Așadar, ne străduim? Punem căpăstru ”fiarei nestăpânite” sau o lăsăm liberă? Totuși, trebuie să știm că, dacă o slobozim, ne va sfâșia. Este un drum cu sens unic. Luptă și doar luptă. Dar, ca să existe o luptă, ar trebui să existe un scop. Dacă suntem creștini conștienți, motivația este una singură: împlinirea voii lui Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului nostru.
Să presupunem că guvernul înregistrează cu un aparat tot ce rostim. Și știm că, dacă ne scapă câteva cuvinte care nu plac guvernului, vom plăti scump, să zicem o mie de euro. Ce vom face? Nu vom fi oare mai atenți la cuvintele noastre? Nu vom fi treji douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru? Bineînțeles! Prin urmare, dacă există o motivație, fiara neîmblânzită se va domoli. Este de ajuns să vrem să ne schimbăm.
Se prea poate ca guvernul să nu fi montat un asemenea aparat. Domnul însă a făcut-o. ”Înregistrează” fiecare cuvânt ce iese din gura noastră (Matei 12, 36-37). Și, dacă ne ”cercetează” judecata lui Dumnezeu, atunci suntem atenți la cuvintele noastre. Astfel, cine nu-și stăpânește gura (spune Sfântul Vasile cel Mare) arată că zadarnic crede în Domnul, Care spune că acela (cu gura nestăpânită) va da seamă în ziua Judecății”.
În lupta ta, se poate ca limba cândva să te biruiască, mai ales dacă îți ieși din fire. Totuși, această cădere poate să devină un prilej pentru înviere, astfel încât să fie ”răscumpărată” căderea. Așa fac creștinii luptători. Iată câteva exemple:
”Să ne oprim, fiindcă vom spune cuvinte grele și ne vom amărî”, zice starețul Iosif Isihastul unui monah care l-a rugat să discute despre subiectul fierbinte (în acea vreme) al zelotiștilor. Monahul a insistat, și, astfel, ”bătrânul Iosif, aprinzându-se de mânie, a folosit descrieri și expresii acide împotriva acestora”.
Desigur, starețul nu a rămas nepăsător după această cădere. Doar Dumnezeu știe ce rugăciuni, câte metanii și ce posturi a făcut!
”Ceasul tău rău”, a zis, la supărare, starețul Efrem Katunakiotul unui monah tânăr, ucenic de-al său. După puțin timp monahul ucenic îl vede îngenunchind în fața lui, punându-și mâinile pe pământ: ”Copilul meu, să mă ierți! Am spus un cuvânt rău!”
Imaginați-vă un stareț cu părul al să cadă la picioarele tânărului său ucenic și să-și ceară ”iertare”! Și acesta era doar începutul. Cine știe ce luptă a dus în continuare în chilia lui!
Și noi, de fiecare dată când păcătuim cu cuvântul, fie judecând, fie spunând o minciună etc., să ne ”răscumpărăm” căderea la ”ghișeul” nostru și să îngenunchem, cerând mila lui Dumnezeu. De ce oare ne este greu să facem acest lucru?
Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Vorbele pot răni – Cum să nu greșim prin cuvânt, Ed. de suflet, București, 2019
