De la un prieten este cu putință să ceri și să primești un har fără nicio bănuială

Atat de mare lucru este un prieten bun, încât de dragul lui sunt iubite și locurile si vremile (legate de el). Caci dupa cum corpurile stralucitoare își lasa lumina sa cada în locurile din apropiere, așa și prietenii își lasa harul în locurile in care au fost prezenti. Și adeseori stând fără prieteni în locurile acelea, am lăcrimat și am suspinat, aducandu-ne aminte de zilele în care eram dimpreuna cu ei.

Nu este cu putință să înfățișăm cu cuvântul câtă dulceață este în prezența prietenilor. Numai cei care au experiența (acestor lucruri) stiu. Iar de la un prieten este cu putință să ceri și să primești un har fara nici o banuiala (si împovărare). Când prietenii ne poruncesc, ca un har privim (porunca). Iar când ezita (sa ne porunceasca) atunci ne mahnim. Nimic nu avem care sa nu fie și a lor. Adeseori, disprețuind toate cele de aici, de dragul lor totuși nu vrem sa plecăm de aici. Și decat lumina ne sunt ei mai doriți. Căci, cu adevarat, și decât lumina este mai dorit prietenul. Mă refer la cel adevărat. Și nu te minuna! Căci mai bine pentru noi este să se stinga soarele decât să ne lipsim de prieteni. Mai bine este sa petrecem în întuneric decât să fim fara prieteni. Cum vine asta? Vă spun. Mulți dintre cei care văd soarele sunt în întuneric, pe când cei care sunt bogați in prieteni nu au necaz. Mă refer la prietenii duhovnicești care nu cinstesc nimic mai mult decât prietenia. Așa era Pavel care și-ar fi dat cu bucurie sufletul fără să ceară nimic și l-ar fi zvârlit cu bucurie în gheena. Cu așa dragoste aprinsă trebuie să iubim.

Vreau să vă dau o pilda de prietenie. Prietenii – desigur prietenii dupa Hristos – trec cu vederea și pe părinți și pe copii. Să nu-mi spui de cei de acum care, împreună cu celelalte, au lepadat și acest bun al prieteniei adevarate. Gandeste-te la cei de pe vremea apostolilor, nu zic la corifeii lor, ci la credinciosii simpli. „Sufletul și inima tuturor“, zice (Scriptura), „era una; și nici unul nu zicea că ceva din cele ce le avea este al lui… Și se împărțea fiecaruia dupa cum avea fiecare nevoie” (Fapte 4, 32-35). Nu era atunci „al meu” și „al tau”. Aceasta înseamnă prietenie: să nu socoteasca cineva cele ale lui ca ale sale, ci ca ale aproapelui, și cele ale sale sa-i fie straine . Atâta grijire să aibă de sufletul aceluia ca de al sau, si acela din partea sa să faca dovada aceleiași dragoste. „Si cum e cu putinta”, ar zice (careva), „sa afli pe unul ca acesta“? intr-adevar, nu e cu putință, pentru că nu vrem, căci dacă am vrea, este foarte cu putință. Că dacă nu ar fi fost cu putință, nu ar fi poruncit Hristos, nici nu ne-ar fi spus atâtea despre dragoste.

Mare (lucru) este prietenia! Atat de mare, încât nimeni nu ar putea să o învețe (de la altul), nici nu ar putea vreun cuvant sa o înfățișeze, în afara trăirii ei. (…) Prietenul nu vrea să poruncească, nici să conducă, ci are bucurie mai degrabă dacă este condus și i se poruncește. El vrea mai degrabă să dăruiasca decat sa primeasca vreun dar. Căci el iubește pe prieten și nu se mai satură de dorirea lui. Așa de mult îl iubește. Nu se desfată așa de mult când i se face lui bine, ca atunci când face el bine. Vrea mai degraba ca acela sa fie mai presus decat sa-i fie datornic. Vrea mai degraba ca el sa-i fie datornic aceluia decat sa-l aiba ca datornic. Și vrea să-i daruiasca, dar nu vrea să pară că dăruiește, ci ca de fapt îi este dator celuilalt.

Cred ca multi dintre voi nu știu ce vorbesc. De aceea este de trebuință să spun iarăși. (Unul ca acesta) vrea sa faca de la sine o binefacere, dar să nu pară că o face de la sine, ci că de fapt (binefacerea) n-ar fi decât o răsplătire datorată celuilalt. Așa a facut și Dumnezeu cu oamenii. Urma sa-L dăruiască pe Fiul Său pentru noi, însă, ca să nu pară că ni-L da în dar, ci că de fapt ne este dator, a poruncit lui Avraam să i-l dea pe fiul lui ca, făcând Avraam ceva mare, să nu pară că El face ceva mare. Când nu există prietenie, batjocorim binefacerile (primite), iar cele pe care le facem, chiar când sunt mici, le socotim mari și ne laudam cu ele. Insa când exista dragoste (prietenie), ascundem binefacerile și vrem ca și cele mari sa se arate mici ca să nu părem că îl indatoram pe prieten, ci ca noi de fapt suntem datori lui prin aceea ca el ne este dator.

Știu că mulți nu pricep ceea ce spun. Iar pricina este ca vorbesc despre un lucru care acum se afla în cer. După cum dacă vorbeam de vreo plantă ce se găsește în India, cu care nimeni nu a avut nici un contact, nu ar fi putut cuvântul (singur) sa o înfățișeze, chiar dacă aș fi spus mii de vorbe, așa și câte le spun acum, le voi spune degeaba, caci nimeni nu le va putea cunoaște, în cer este sadita aceasta planta și are ramuri încărcate nu cu mărgăritare, ci cu vietuirea virtuoasa cea cu mult mai dulce decât acestea.

De ce fel de dulceață vrea sa ne vorbească? De cea rușinoasă? Sau de cea cuviincioasa? Nu! Ci dulceața unei prietenii le covarseste pe toate, chiar daca mi-ai vorbi si de cea a mierii. Caci dulceata mierii este trecatoare, prietenia însă niciodata. Fiindca până ramane prieten, mai mult crește dorirea, și o astfel de dulceata nu are nicicand sat. Chiar decat viata aceasta de acum este mai dulce prietenul. Și, de buna seama, pentru ca multi, dupa sfârșitul prietenilor, nu au mai trait prea mult. Impreuna cu prietenul sufera cineva cu bucurie înstrăinarea, pe când fără prieten nu ar vrea nici in țara lui să locuiască, împreună cu prietenul si saracia o putem rabda, iar fara el până și sanatatea și bogatia sunt de nesuferit. Unul ca acesta pe altul (pe prieten) îl socoteste ca pe sine însuși. Mă sufoc ca nu pot sa va dau un exemplu, căci am înțeles că mult mai mici sunt cele graite decât realitatea.

Iar acestea se întâmplă aici (pe lumea asta). Dar la Dumnezeu atata plata are prietenia, cât nici nu se poate spune. Ne da plata ca să ne iubim unii pe altii. „Iubeste“, zice (Dumnezeu), „si ia și plata“, când de fapt noi am fi cei care am datora plata pentru acest lucru (pentru șansa unei prietenii adevarate). „Roaga-te“, zice (Dumnezeu), „si primeste și plata“, cand de fapt noi am fi cei care am datora plata pentru că cerem cele bune. „Pentru ceea ce ceri, ia și plata“, ne zice. „Posteste, și ia și plata! Fii virtuos, și ia și plata“, deși tu esti dator cu plata. Dar dupa cum părinții, când îi fac pe copii sa fie virtuoși, atunci le dau si plata – caci ei se simt datori (față de copii), caci acestia le fac bucurie cu vietuirea lor virtuoasa, asa și Dumnezeu zice: „Ia plata, de vreme ce ai devenit virtuos. Căci (făcând așa), tu veselești pe Tatal și îți sunt dator cu plata acestei veselii. Pe când daca esti rau, nu mai fac asa, caci tu îl manii pe Cel Ce te-a nascut“.

Să nu maniem pe Dumnezeu, ci sa-L înveselim, ca să avem parte de împărăția cerurilor întru Hristos Domnul nostru. Amin”.

Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvântări despre viața de familie”, Editura Invierea, 2005

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *