Sunt multe chipuri de a intra în Împărăția lui Dumnezeu, dar numai o singură uşă

Împărăția lui Dumnezeu are două vârste.
Prima vârstă a Împărăției lui Dumnezeu e deodată cu venirea lui Iisus între oameni. El e Fiul şi energia spirituală a Împărăției. El, născut în fiecare suflet prin Duhul Sfânt, în suflete devenite fecioare, se multiplică – aşa zicând – dar neîmpărțindu-se, locuind deodată între o mulțime de frați, făcându-i oameni cereşti, chiar dacă după omul dinafară aceştia sufăr toate umilințele şi necazurile veacului acestuia – şi mai ales dacă le sufăr mulŃumind şi binecuvântând pe Dumnezeu întru necazuri.
Împărăția, în vârsta ei primă e nevăzută; e mai mult dedusă din „răbdarea sfinților”. Ea nu are decât o evidență interioară pentru cel ce o trăieşte şi, în lipsă de argumente decisive, el nu are decât afirmarea ei prin jertfa vieții – ultimul cuvânt.
În acest interval al Împărăției nevăzute creştinul se bucură întru necazuri, arde într-însul focul aruncat de Iisus pe pământ: focul iubirii de oameni.
În rezumat, Împărăția lui Dumnezeu e oriunde se află un om centrat lăuntric de Iisus. Nu e o împărăție de vedenii – cum cer oamenii. Aci se pune accentul pe virtute, nu pe daruri neobişnuite sau viziuni. „Cea mai minunată viziune e un om care se distinge prin puritatea şi smerenia sufletului său” (Halkiu, Sancti Pahomii, Vitae Graecae, Bruxeles, 1932, Vita prima 48).
A fi luminat de cunoştința de Dumnezeu, curat şi smerit cu inima, e singurul argument valabil al Împărăției. Întrun aşa suflet se străvede Iisus. El nu trebuie să vorbească, e destul să existe; existența lui grăieşte mai tare decât cele ce ar spune.
A doua vârstă a Împărăției lui Dumnezeu va veni pe văzutele: ca fulgerul de la răsărituri până la apusuri, fiindcă e deodată cu a doua venire a lui Iisus, în slavă şi mărire.
Până atunci Împărăția lui Dumnezeu e contestată; – vinovăția o purtăm şi noi „creştinii netrebnici” (2 Corinteni 13, 5) –, dar atunci va fi afirmată de Însuşi Împăratul Cerurilor. Nu numai afirmată: ci de istov desfăşurată, din nevăzută ce era, în slava ei orbitoare şi transformatoare de eon, în Cer nou şi pământ nou (Matei 19, 28).
Creştinismul e văzut ca a doua creație a omului. Când va veni Împărăția lui Dumnezeu, întru slava ei orbitoare, toată făptura se va înnoi – dar „ca prin foc” – şi va deveni spirituală, înghițită de slavă şi statornicită pentru nesfârşitul veşniciei.
Şi când te gândeşti că în fiecare om – luat la întâmplare – e ascunsă Împărăția lui Dumnezeu, în grăunte nevăzut: desăvârşirea, nici unul din „necazurile de față”, (fie ele mii de ispite, fie şi cercarea cu moartea), nu pot să ne despartă pe noi de dragostea lui Iisus, Cel ce ne lucrează desăvârşirea, destinul şi obârşia noastră de fii ai lui Dumnezeu.
O astfel de zare a destinului nu se desluşeşte însă omului care nu vrea să sufere nimic.
Împărăția cerurilor, comprimată într-o sămânță mică, a luat-o un Om şi-a aruncat-o în grădina Sa, lumea şi sa făcut (creştinul) copac mare şi păsările cerului s-au sălăşluit în ramurile lui.
Împărăția cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc „ca păsările” – mai desprinse de pământ şi firea pământească, trăind mai după firea lor cerească trăind mai „în grija lui Dumnezeu” decât în grija vieții. Păsările acestea sunt „vulturii” care se vor aduna ca să judece lumea (I Cor. 6, 2), când pământul va fi stârv.
Împărăția lui Dumnezeu este un aluat pe care l-a luat o femeie (Sfânta Fecioară Maria) şi l-a pus în trei măsuri de făină (în firea omenească de acum întreită): sufletul, trupul şi Duhul, până a dospit toată.
Pentru veşnicia noastră în împărăția lui Iisus nici prețul vieții şi nici un alt preț nu este prea mare.
Necazurile de acum nu sunt vrednice de a fi în cumpănă cu slava noastră viitoare.
Sunt multe chipuri de a intra în Împărăția lui Dumnezeu, dar numai o singură uşă: Iisus.
Dacă nu puteți înțelege Împărăția lui Dumnezeu, cel puțin primiți-o ca un copil în care nu se întâmplă nici o răvăşire dialectică.
Iisus nu ne lasă numai cu presimțirea – chiar întărită – a Paradisului pierdut, nu ne lasă cu o simplă certitudine a inimii – pe care de fapt o are oricine care-şi vinde averea (marea avere „eul”, „conştiința eului”, conştiința de „sine”) şi o dă săracilor –, ci ne vorbeşte de făclia aprinsă a cunoaşterii acestei Împărății şi a aşteptării ei stăruitoare.

O sinteză a gândirii părintelui Arsenie Boca în 800 de capete