Și oamenii evlavioși și cu viața sfântă păcătuiesc, și păcătuiesc mult
Dupa socotinta Dascalilor Bisericii, pacatul este de doua feluri. Unul este cel care il stapaneste pe om, si despre acesta spune Apostolul: sa nu imparateasca pacatul in trupul vostru cel muritor, ca sa-l ascultati pre el intru poftele lui (Rom. 6, 12). Acest pacat se mai numeste si pacat cu voie, fiindca este facut cu buna vrere, cu planuire, cu buna stiinta, cu deadinsul si cu inainte-chibzuinta, si este impotriva constiintei, pe care o raneste si o nelinisteste: de pilda, curvia, rapirea, furtul, inselaciunea, amagirea aproapelui, inversunarea impotriva lui scl. Acest pacat este numit de moarte, pentru ca ii lucreaza moarte vesnica celui care pacatuieste daca acesta nu se va pocai, dupa invatatura Apostolului: plata pacatului este moartea (Rom. 6, 23), si de asemenea: pacatul, savarsindu-se, naste moarte (Iac. 1, 15).
Credinta si harului Sfantului Duh nu pot ramane in om impreuna cu un asemenea pacat si sunt izgonite prin el – iar omul ce pacatuieste se lipseste astfel de toate bunatatile dobandite prin Hristos, si Hristos cu nimic nu ii foloseste pana ce va inceta sa pacatuiasca. De asemenea pacate adevaratii crestini se pazesc, prin credinta si prin harul Sfantului Duh se nevoiesc impotriva lor (vezi cu privire la pacatele acestea 1 Cor. 6, 9-10; Gal. 5, 19-21 si alte locuri ale Scripturii).
Celalalt fel de pacat este cel care traieste in om, dar nu il stapaneste pe om, si nu e altceva decat neputinta firii, trupul cu patimile si poftele, care se scoala impotriva duhului, stricaciunea si rautatea care se naste odata cu omul. Acestui pacat i se impotrivesc prin puterea credintei si a duhului cei evlaviosi, neingaduindu-le sa puna stapanire pe ei. De pilda, scoate capul pofta de necuratie, sau de razbunare, sau de ura, sau de necajire a aproapelui s.a.m.d. – ei potolesc, smeresc si biruie aceasta pofta. Si cu toate ca cei evlaviosi se impotrivesc acestui pacat, fiind totusi biruiti de neputinta, adeseori fac ceea ce nu voiesc si nu stiu (Rom. 7, 19).
Din sfantul Cuvant al lui Dumnezeu stim ca pana si oamenii evlaviosi si cu viata sfanta pacatuiesc, si pacatuiesc mult. Mult pacatuim, zice Apostolul (Iac. 3, 2). Si Sfantul Ioan marturiseste: de vom zice ca pacat nu avem, pre noi insine ne inselam, si adevarul nu este intru noi (I In. 1, 8). Si pentru iertarea pacatelor se va ruga tot cuviosul la vreme bine cuvioasa (Ps. 31, 7). Si Hristos le porunceste celor credinciosi, care au fost indreptatiti prin sangele Lui si care il marturisesc pe Dumnezeu Tatal prin harul Lui, sa se roage: Tata! Ne iarta noua gresalele noastre, stiind ca pacatuiesc toti. El porunceste sa-i iertam fratelui nostru greselile savarsite fata de noi: luati aminte de sine-va: de va gresi tie fratele tau si de sapte ori de se va intoarce la tine, zicand: „caiescu-ma”, iarta-i lui. Si macar de sapte ori in zi de va gresi tie, si de sapte ori se va intoarce la tine, zicand: „caiescu-ma”, iarta-i lui (Lc. 17, 3-4).
Iar cine pacatuieste impotriva fratelui, pacatuieste si impotriva lui Dumnezeu, de vreme ce nu pazeste porunca Lui: sa iubesti pre aproapele tau ca pre tine insuti (Mt. 22, 39). Drept care si Sfantul Proroc striga catre Dumnezeu si suspina: sa nu intri la judecata cu robul Tau, ca nu se va indreptati inaintea Ta tot cel viu (Ps. 142, 2). Pentru ca Dumnezeu nu vede si judeca doar lucrurile si pacatele noastre dinafara, ci si gandurile launtrice, aplecarile si planurile inimii, ca Cel care cerceteaza inimile si rarunchii, limpede vazand si astfel judecand.
Omul nu-si vede multe dintre pacate, nici nu-si da seama de ele in constiinta sa – insa ochiul lui Dumnezeu, mai luminos decat soarele, patrunde toate. De aceea spune Psalmistul: gresalele cine le va pricepe ? (Ps. 18, 13), adica nimeni nu poate sa le cunoasca si sa le numere pe toate. De aceea se si roaga lui Dumnezeu sa le curateasca: de cele ascunse ale mele curateste-ma, aratand ca ele nu se curata decat prin marturisire, prin rugaciune osardnica si prin credinta in Hristos Iisus, al Carui sange curateste de tot pacatul pe cei ce cred in El si isi marturisesc pacatele (1 In. 1, 7).
Iar prin pacate ascunse le avem in vedere nu pe cele care se fac in taina cu buna stiinta si sunt ascunse de oameni (pentru ca acelea, desi se fac intr-ascuns de oameni, nu se pot ascunde de constiinta care mai abitir decat orice martor dinafara le da in vileag si striga impotriva celui ce a pacatuit), ci acelea pe care omul insusi nu le vede in constiinta sa, dar Dumnezeu le vede limpede si curat. Pentru ca inima omeneasca este adanca (Ier. 17, 9; Ps. 63, 7) si molipsita de otrava cea ucigasa a semintei sarpelui in asa hal incat pentru oricine este foarte greu sa o vada, sa o planga, sa spele prin credinta necuratia ei. Pentru ca cine se poate lauda ca are inima curata, sau cine va cuteza a zice ca este curat de pacate ? – graieste Solomon (Pilde 20, 9). Apostolul plange pentru aceasta ticalosie: ticalos om sunt eu, cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia ? Pricina o da mai sus: vad, zice, alta lege intru madularele mele, ostindu-se impotriva legii mintii mele si dandu-mapre mine rob legii pacatului, care este intru madularele mele, si asa mai departe (Rom 7, 24, 23).
Sfântul Tihon din Zadonsk, Despre îndatoririle creștinului față de sine însuși, vol 4, Editura Sophia
