Sfânta Fecioară – organ al întrupării

Prin sfatul cel mai înainte de veci, Fiul primeşte firea omenească, vine să se facă asemenea nouă.
Dar nu era deajuns, mai trebuia ceva. Se cerea parcă şi o participare din partea firii căzute, fie ea
cât de neînsemnată, în raport cu bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu. Trebuia să dăm ceva de al nostru, un aluat din frământătura noastră, care să contribuie la refacerea firii omeneşti, la împăcarea cu Dumnezeu. Hristos era făgăduit, aşteptat, după El suspinau veacurile îmbibate de cântecul proorocilor. Creatorul cobora să ia firea creaturii căzute, „prooroc asemenea mie va trimite Domnul” a prezis Moise. Un om, deci, real, nu aparent (cum mai târziu aveau să spună multe minţi rătăcite), trebuia să răscumpere păcatele lumii. Dar această lume, îngroşată de păcat, trebuia să dea şi ea ceva bun, care să mijlocească venirea şi întruparea Cuvântului în lume. Aşa cum dintr-un pom uscat, scorburos, creşte uneori o mlădiţă tânără, care se ridică spre soare, ca o mlădiţă a vieţii, tot astfel, trebuia să dea omenirea, îmbătrânită de păcat, o mlădiţă tânără, curată, o maică a vieţii, care să poată rodi fructul nemuririi, pe Hristos, începătorul vieţii.
Despre această mlădiţă a neamului omenesc drepţii Vechiului Testament, au scris „lucruri slăvite şi vrednice de auzit” Psalmistul o numeşte cortul pe care l-a sfinţit Cel Prea înalt, iar Solomon o numeşte o casă a înţelepciunii (Pilde 9)2. în acest cort vine să se sălăşluiască Cel ce „întinde cerul ca un cort”, în mărginit vine să se sălăşluiască nemărginitul. înţelepciunea îşi face casă3 în aceea care a fost prefigurată de cele mai alese virtuţi ale Legii Vechi. Adică în: frumuseţea Rebecăi, cinstea lui Ruth, contemplativa Rahela, în pietatea şi credinţa Anei. Numeroase tipuri, de asemenea, au indicat în taină, pe aceea care, prin bunăvoinţa Tatălui celui mai înainte de veci, avea să se facă scara cerească din visul lui Iacov, pe care s-a coborât Dumnezeu la noi. Ea este „Sfânta Sfintelor” care a primit pe Hristos, „mana cea cerească”, din care ne hrănim ne îndulcim în pustia acestei vieţi vremelnice.
Ha este „rugul care ardea şi nu se mistuia” şi de care văzătorul de Dumnezeu Moise nu se putea apropia (leş. 23, 2). Ea este „chivotul de aur” (leş. 25,16) care a primit Legea-Hristos şi toiagul lui Aaron care a odrăslit floarea, Hristos. Ea este podoaba lui Avraam, a lui Isaac şi a lui Iacov, roua de pe lâna lui Ghedeon, tronul lui Solomon, în care va să stea împăratul măririi şi „muntele cel cu umbră deasă” din vedenia lui Daniil. N-a existat virtute, n-a existat frumuseţe, curăţie, sfinţenie, care să nu poarte în taină pe acea minunată fecioară, care avea să fie crin al îngerilor, deoarece îi va întrece cu parfumul sufletului său şi de la care ei se vor împărtăşi de dulceaţă. Şi cum să nu fie aşa dacă ea s-a făcut „sfeşnic” care va purta lumina, Hristos; s-a făcut cădelniţă a cărbunelui Hristos şi templu sfânt şi minunat al dumnezeieştilor daruri.

Monahia Semfora Gafton, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, ed. Sophia, București, 1998

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *