Rugăciunea mă păstrează în dor fierbinte faţă de Domnul iar smerenia îmi arată lipsa mea de orice lucru bun

Dacă eu păzesc inima mea, înseamnă că stau şi aştept cele mai grele înfrângeri care mă pot aştepta. De aceea, ca să stau bine şi fără frică, de rugăciunea neîncetată şi de smerenie am nevoie. Rugăciunea mă păstrează în dor fierbinte faţă de Domnul iar smerenia îmi arată lipsa mea de orice lucru bun.
Când vine gândul rău, eu îl simt şi încep să-l ocărăsc şi de el fug punându-mă în braţele Domnului, în umbra crucii şi sub rugăciunea Sfinţilor Lui. Dacă fac pact cu acest gând, încep să-l simt ca al meu, adică îl primesc ca fiind al meu, deşi nu e ceea ce vreau eu.
Gândul intră în casa mea ca un prieten, deşi el vrea să mă omoare; dar eu îl cred prietenul meu şi stau de vorbă cu el, dându-i dragostea mea.
Gândul, dacă a ajuns prietenul meu, va ajunge şi singura mea dorire, pentru că pe prieten îl doreşti, mai mult decât pe alţii. Şi mă văd, în cele din urmă, jefuit şi omorât de falsul meu prieten şi în afara Raiului, deşi sunt în Rai, dar nu-l mai simt, pentru că eu am murit pentru Dumnezeu, am rupt legătura sinceră ce o aveam cu El.
Dar pocăinţa din suflet te duce înapoi. Mărturisirea vinei şi plânsul, cât şi întoarcerea din tot sufletul la Dumnezeu, te fac din nou fiu şi cel care era pierdut şi mort, viu se află şi, din nou, la masa cea pururea netrecătoare se primeşte.
Mereu la Cina cea de Taină mă primeşte Domnul, adică mă cheamă să vin, pentru că El întotdeauna face acest lucru.
Numai eu nu aud prea bine şi inima nu mi-e fierbinte ca să vin, căci trebuie să-mi doresc, mai mult decât orice, să vin la masa Împăratului slavei. Eu încerc să fug când El mă cheamă – cu câtă dragoste! – ca să îndrăznesc, să am curaj.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş, Cuvintele duhovnicești II, Teologie pentru azi, București, 2011