Prin învierea Lui îi „condamnă” pe oameni la nemurire

Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte; Dumnezeu însă, prin învierea Lui îi „condamnă” pe oameni la nemurire. In locul loviturilor pe care I le-au dat oamenii, El îi îmbrăţişează, în locul ocărilor, El le împărtăşeşte binecuvântări; în locul morţii, El le dă nemurirea. Nicicând, oamenii n-au arătat atâta ură faţă de Dumnezeu, ca atunci când L-au răstignit; şi niciodată Dumnezeu n-a arătat atâta iubire faţă de oameni, ca atunci când a înviat. Oamenii au vrut să-L facă pe Dumnezeu muritor, dar Dumnezeu, prin învierea Lui, i-a făcut pe oameni nemuritori. înviat-a Dumnezeu Cel răstignit şi a ucis moartea. Moartea nu mai este. Nemurirea a copleşit pe om şi toate lumile.

Prin învierea Dumnezeului-om, natura omenească a fost condusă în mod definitiv pe calea nemuririi şi a devenit înfricoşătoare chiar şi pentru moarte. Pentru că înainte de învierea lui Hristos moartea era înfricoşătoare pentru om, iar de la învierea Domnului omul devine înfricoşător pentru moarte. Dacă trăieşte prin credinţa în Dumnezeul-om Cel înviat, omul trăieşte mai presus de moarte. Moartea se schimbă în „aşternut picioarelor lui”: „ Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule biruinţa?” (I Corinteni 15, 55-r56). Astfel, atunci când omul în Hristos moare, el îşi lasă doar veşmântul trupului său, ca să-l îmbrace din nou în ziua celei de-a Doua Veniri.

Până la învierea Dumnezeului-om Hristos, moartea era a doua natură a omului; prima era viaţa, iar cea de a doua moartea. Omul se obişnuise cu moartea ca şi cu ceva natural. Dar prin Invierea Lui, Domnul a schimbat toate: nemurirea a devenit a doua natură a omului, a devenit ceva natural omului şi antinaturală a devenit moartea. Aşa cum până la învierea lui Hristos era natural pentru oameni să fie muritori, tot aşa după înviere, naturală a devenit pentru ei nemurirea.

Prin păcat omul a devenit muritor şi mărginit; prin învierea Dumnezeului-om el devine nemuritor şi veşnic. Tocmai în aceasta constă puterea, forja şi atotputernicia învierii lui Hristos. Şi de aceea, fără învierea lui Hristos nu ar fi existat creştinism. Printre minuni, învierea lui Hristos este cea mai mare. Toate celelalte minuni izvorăsc din ea şi se rezumă în ea. Din ea decurg şi credinţa, şi dragostea şi nădejdea şi rugăciunea şi evlavia. Ucenicii care au fugit departe de Iisus atunci când a murit, se întorc la El, atunci când în viază. Chiar şi centurionul roman, când a văzut pe Hristos înviind din mormânt, L-a mărturisit drept Fiu al lui Dumnezeu. In acelaşi fel toţi cei dintâi creştini au devenit creştini, pentru că a înviat Hristos, pentru că a fost învinsă moartea. Acest lucru nu se găseşte în nici o religie şi el îl ridică pe Domnul deasupra tuturor oamenilor şi zeilor. El arată şi dovedeşte în chip unic şi de necontestat că Iisus Hristos este singurul Dumnezeu adevărat şi Domn în toate lumile cele văzute şi nevăzute.

Datorită învierii lui Hristos, datorită biruinţei asupra morţii au fost, sunt şi vor fi întotdeauna creştini. Toată istoria creştinismului nu este altceva decât istoria unei singure şi unice minuni, a minunii învierii lui Hristos, care se continuă neîntrerupt în inimile creştinilor, zi de zi, an de an, veac de veac, până la cea de-a Doua Venire.

Arhimandritul Iustin Popovici,  Omul și Dumnezeul-Om, Editura Deisis, Sibiu, 1997