Pocăinţa este corabia, frica este cârmaciul, iar dragostea este limanul cel dumnezeiesc

Se spune ca în dragoste. Nu, aşteptaţi puţin. Dragostea e odrasla, alcătuită din flori şi roade. Mai înainte trebuie curăţit pământul, arat, semănat, şi după aceea creşte. Ce a zis Domnul despre venirea Sa? De ce a venit El? Ca să caute şi să mântuiască pe cel pierdut. Dar cei căutaţi cum se mântuiesc? Se dezbracă de omul vechi şi se îmbracă în omul nou. Mai înainte trebuie să se dezbrace, să dea jos şi să arunce toată vechitura patimilor şi a păcatelor, după care se vor naşte şi cele nou-nouţe.

Vine frica lui Dumnezeu şi naşte pocăinţa, pocăinţa duce la ostenelile facerii de bine, iar din acestea se naşte dragostea. Sfântul Isaac Sirul spune aşa: “Cu neputinţã este a trece o mare largă fără corabie: aşijderea, nimeni nu poate sã ajungă la dragoste fără frică.

Marea cea puturoasã dintre noi şi raiul cel gândit o putem trece doar pe corabia pocãinţei, pe care sunt vâslaşii fricii. Dar dacã corabia pocãinţei, cu care mergem la Dumnezeu pe marea acestei lumi, nu e mânatã de aceşti vâslaşi, ne înecãm în marea asta puturoasã. Pocãinţa este corabia, frica este cârmaciul, iar dragostea este limanul cel dumnezeiesc. Pentru aceasta, frica ne bagã în corabia pocãinţei, ne trece marea puturoasã a vieţii şi ne îndrumã la limanul dumnezeiesc, care e dragostea. La acest liman ajung toţi cei osteniţi şi împovãraţi cu pocãinţa.”

“Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor“, volumul I, Editura Sophia, Bucureşti, 2007