Plânsul duhului ține locul tuturor nevoințelor și faptelor trupești, printre care și lacrimile

Darul plânsului si al lacrimilor este unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu. El e un dar esential pentru mântuirea noastra. Darurile proorociei, īnainte vederii, facerii de minuni, sunt semne ca cel care le are a placut īn chip deosebit Lui Dumnezeu si si-a atras īn chip deosebit bunavointa Lui, iar darul strapungerii si al lacrimilor este semnul ca pocainta noastra a fost sau este primita. „Īntristarea cugetului este cinstita dajdie catre Dumnezeu; cel ce o are si o pazeste cum se cuvine se aseamana omului ce are sfintenie īn sine. Nevointele trupesti fara īntristarea cugetului sunt asemenea unui trup fara suflet”.

Lacrimile varsate pentru pacate sunt la īnceput amare, se varsa īntru durere si chin al duhului, durere si chin pe care duhul le īmpartaseste si trupului. Putin câte putin, cu lacrimile începe sa se uneasca o mângâiere alcătuind o deosebita liniste, dintr-un simțământ de blândețe dintr-o smerenie; o data cu aceasta, însesi lacrimile, pe masura si pe potriva mângâierii aduse, se preschimba, îsi pierd īntr-o masura însemnata amarul, curg fara durere sau cu durere mai putina. La început, ele sunt putine si vin rar; dupa aceea, īncep, putin câte putin, sa vina mai des si sunt mai îmbelsugate. Iar atunci când darul lacrimilor se întareste în noi prin mila lui Dumnezeu, razboiul launtric se alina, se linistesc gândurile, începe sa lucreze cu o deosebita adâncime rugaciunea mintii sau rugaciunea duhului, ce satura si veseleste omul launtric.

Atunci, de pe minte se ridica valul patimilor si se descopera învatatura cea de taina a lui Hristos. Atunci, lacrimile se prefac din lacrimi amare în lacrimi dulci. Atunci, în inima odrasleste mângâierea duhovniceasca, care nu se aseamana cu nici una din bucuriile pamântesti si care este cunoscuta doar celor ce se nevoiesc în rugaciunea cu plâns si care au darul lacrimilor.

Cel ce se pocaieste cu adevarat, dupa spusele Sfântului Ioan Scararul, socoate fiecare zi īn care nu a plâns o zi pierduta pentru sine, chiar daca īn rastimpul ei ar fi facut vreun lucru bun. Oricât de īnalta ar fi vietuirea noastra, daca n-am câstigat inima īnfrânta aceasta vietuire e prefacuta si neroditoare. Se cuvine, cu adevarat se cuvine celui ce s-a spurcat dupa baia celei de-a doua nasteri (dupa Sfântul Botez) sa-si curete mâinile prin arderea cea de totdeauna a inimii si prin milostivirea lui Dumnezeu. Dupa iesirea din trup a sufletului nostru nu vom fi învinovatiti fratilor, ca n-am fost facatori de minuni, ca nu am fost cuvântatori de Dumnezeu, ca n-am avut vederi duhovnicesti; dar negresit vom da raspuns lui Dumnezeu pentru faptul ca nu am plâns neîncetat, adica pentru ca nu am petrecut în întristarea cea mântuitoare pentru pacatele si pacatosenia noastra.

Cu toate ca plânsul este īncununat mai totdeauna de lacrimi mai mult sau mai putin îmbelsugate, unii nevoitori, precum vedem din cuvintele de mângâiere rostite pentru unii ca acestia de catre Sfintii Parinti, se chinuie sub povara plânsului fie de-a lungul īntregii lor nevointe, fie de-a lungul unui lung rastimp, fara a primi lacrimi spre a se mângâia si racori cu ele. Acestia sa stie ca fiinta pocaintei sta în smerenie si în strapungerea duhului nostru (Ps. 50,19), când duhul plânge din pricina smereniei. Plânsul duhului, atunci când puterile trupesti nu-s îndestulatoare pentru a vadi prin nevointe si fapte trupesti pocainta care lucreaza īn suflet, tine locul tuturor nevointelor si faptelor trupesti, printre care si lacrimile. Amin. ”

Sfântul Ignatie Briancianinov