Motivele pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi
A unsprezecea pricină pentru care ne ispitim este ca să fim îndemnaţi să ţinem mai strict toate poruncile lui Dumnezeu şi să nu călcăm vreuna din ele, fie chiar şi din cele mai mici. Este adevărat că cel ce se lămureşte prin ispite, se hotărăşte mai mult să ţină seama de poruncile lui Dumnezeu. Căci unul ca acesta îşi aduce aminte de cuvintele pe care le-a zis Domnul către ucenicii Săi, de a învăţa pe oameni să păzească toate cele ce le-a poruncit lor (Matei 28, 20), ca şi de cuvântul Sfântului Iacov care zice: De va păzi cineva legea toată, şi numai o singură poruncă va călca, călcător tuturor poruncilor s-a făcut (Iacov 2, 10).
A douăsprezecea pricină pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi este ca să învăţăm să desluşim care este adevărata virtute şi, prin urmare, să nu o părăsim şi să nu cădem în păcat. Cu adevărat, desluşirea în toată lucrarea faptelor bune este mare lucru. După Sfinţii Părinţi, “binele nu este bine când nu se face bine” (Sfântul Ioan Damaschin, Cuvânt minunat şi folositor de suflet, Filocalia, voi. 4, p. 194). Se poate ca şi noi să ne ostenim a lucra multe fapte bune şi în loc de plată să avem osândă şi ruşine înaintea lui Dumnezeu, în ziua cea mare a Judecăţii de apoi. Şi aceasta, pentru că Dumnezeu nu se uită atât la cele făcute de noi, cât la scopul cu care le facem. “Fapta bună are trup şi suflet. Sufletul faptei bune este scopul pentru care se face, iar trupul este însuşi lucru cel bun. Sufletul omului dă chip năravurilor trupului său; scopul faptei bune dă chip lucrului faptei celei bune. . . Scopul preface fapta cea bună în răutate şi pe răutate în faptă bună” (Kiriacodromion, p. 280, Bucureşti, 1857). Dacă fapta bună se face cu anumite scopuri rele, ca de pildă: cu scopul iubirii de slavă deşartă, al iubirii de câştig, al iubirii de treaptă, al iubirii de plăceri şi al altora de acest fel, atunci aceste fapte bune trec de partea scopului şi se fac asemenea scopului .celui rău cu Care au fost lucrate. Acest lucru îl arată şi dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul, zicând: “în toate cele făcute de noi Dumnezeu ia seama la scop, dacă le lucrăm pentru El, sau pentru altcineva” (Filocalia, voi. 2, cap. 48, p. 86).
A treisprezecea pricină pentru care ne ispitim este ca războiul continuu să devină pentru noi un motiv de încununare mai mare. Dacă, după Sfânta Scriptură, bărbatul îndelung răbdător este întru pricepere (Proverbe 14, 30), atunci se înţelege de la sine că mai multă plată va avea de la Dumnezeu cel ce se va osteni cu statornicie până la moarte, pentru înmulţirea talantului încredinţat lui. Dumnezeu, fiind preadrept, răsplăteşte cu dreptate nevoinţele celor ce rabdă toată osteneala lucrării faptelor bune pentru dragostea Lui. Pe unul ca acesta îl fericeşte şi Sfânta Scriptură, zicând: Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci, lămurit făcăndu-se, va lua cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El (Iacov 1, 12; Iov 5, 7; Proverbe 3, 11; II Timotei 4, 8). Sfântul Apostol Pavel zice că alta este slava soarelui, alta slava lunii, alta slava stelelor şi stea de stea se deosebeşte în slavă (I Corinteni 15, 41). Iar dumnezeiescul Părinte Efrem Şirul arată că această deosebire de slavă este deosebirea măsurii cu care se vor desfăta, cu minţile în Rai, cei ce se vor mântui (Cuvânt pentru fericitele locaşuri, tom. 3, p. 46-49, Mănăstirea Neamţ, 1823). Căci, precum fiecare se îndulceşte de razele acestui soare, după măsura curăţiei şi puterii vederii sale, aşa şi în veacul viitor toţi drepţii vor străluci într-o bucurie de care nu se vor mai despărţi şi fiecare, după măsura sa, va străluci din soarele cel gândit şi, după vrednicie, se va împărtăşi de veselie şi bucurie şi îşi va înfrumuseţa podoaba coroanei sale.
A paisprezecea pricină pentru care, cu îngăduinţa lui Dumnezeu ne ispitim, este ca noi să slăvim pe Dumnezeu, să ne ruşinăm de cel rău şi de păcat, să nu slăbim până la sfârşit cu duhul şi cu răbdarea. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: Cine va răbda până la sfârşit acela se va mântui. Şi iarăşi: întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21, 19; Matei 10, 22). In mintea dreptcredinciosului nevoitor trebuie să fie totdeauna aceste cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre îmbărbătare în necazuri şi ispite până la moarte. Citind în vieţile sfinţilor lui Dumnezeu, ne minunăm foarte mult de răbdarea lor şi de multele minuni pe care le-au făcut cu puterea lui Dumnezeu. Dar eu cred că cea mai mare minune, pe care a făcut-o fiecare din sfinţi, a fost aceea că şi-a pus sufletul pentru Hristos şi a avut răbdare până în sfârşit. Ce a folosit Iuda că a fost ucenic al lui Hristos şi că a luat darul apostoliei şi al facerii de minuni, dacă până la urmă L-a vândut pe Domnul? Sau alţii, despre care ni se spune că au avut viaţă înaltă şi darul de a face minuni, dacă până la urmă au căzut din credinţă în erezii şi păcate, fără a se mai întoarce la pocăinţă şi dreapta credinţă? Deci, fericit cu adevărat şi prea fericit este sufletul acela care a avut dreaptă credinţă şi care a hotărât în mintea şi în inima sa să rabde toate ispitele şi necazurile acestei vieţi, până la sfârşit, pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru slava Lui.
A cincisprezecea pricină pentru care ne ispitim, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, este pentru ca, fiind duşi în luptă, să ne deprindem a nu ne teme de loviturile mari ce vor veni peste noi în ceasul morţii. Adevăratul ostaş, când este pus de stăpânul său chiar pe linia întâi a frontului, nu se teme, ci are în minte că trebuie să moară la datorie pentru apărarea credinţei şi a ţării sale. Tot astfel, şi cu atât mai mult, se cade şi ostaşului duhovnicesc. Aşa era inima Sfântului Apostol Pavel, pregătita să trăiască şi să moară pentru Hristos, de aceea şi zicea: Mie a trăi îmi este Hristos, iar a muri îmi este dobândă (Filipeni 1.21).
A şaisprezecea pricină pentru care îngăduie Dumnezeu să ne ispitim este pentru ca, războiţi fiind, să venim la puterea de a deosebi virtutea de păcat. Prin lupta dusă în fiecare clipă cu mintea asupra momelii şi învoirii cu păcatul, ostaşul duhovnicesc simte şi cunoaşte cât de scumpă şi preţioasă este fapta bună şi câtă osteneală şi veghe îi trebuie pentru a o dobândi. Având în faţă, pe de o parte, pe cei trei vrăjmaşi: trupul (Romani 7, 24-25), lumea (Romani 8, 37) şi diavolul (Romani 16, 20) – care i se împotrivesc la lucrarea faptelor bune; iar pe de alta, având frica şi dragostea de Dumnezeu, se luptă cu toată tăria împotriva tuturor ispitelor aduse de aceşti vrăjmaşi şi, prin această sfântă luptă, ajunge la desluşirea binelui de rău şi la cunoaşterea deosebirii dintre virtute şi păcat.
A şaptesprezecea pricină pentru care se îngăduie să fim ispitiţi este pentru ca să dobândim, prin luptă şi durere, virtutea, să o preţuim şi să o avem sigura şi neschimbată. S-a spus undeva că “banii nemunciţi sunt nepreţuiţi”. Astfel se întâmplă nu numai cu banii, ci şi cu tot lucrul bun pe care l-am câştigat fam osteneală. Iar tot ceea ce am câştigat în viaţă cu multă suferinţă şi durere nu putem dispreţui uşor. Din acest motiv, Preabunul Dumnezeu de multe ori iconomiseşte a nu ne da ajutor la cele bune, ci ne lasă ca, prin multă trudă depusă, în timp îndelungat, să câştigăm comoara faptelor bune, pentru a şti să preţuim cele pentru care mult şi greu ne-am ostenit spre a le agonisi.
A optsprezecea pricină pentru care ne ispitim este pentru ca, înaintând în virtute, să nu ne îngâmfam, ci să învăţăm să ne smerim. Oricare suflet lucrător al faptei bune îşi închipuie cu mintea că este ceva, că are ceva, că poate ceva şi aşa ajunge la îngâmfare şi părere de sine. Această neputinţă a minţii noastre, ştiind-o Cel Atotştiutor, Preabunul Dumnezeu, din iubirea Sa de oameni, îngăduie să vină asupra noastră multe feluri de ispite şi încercări, uneori chiar foarte grele şi dureroase. Prin aceste primejdii folositoare, puţin câte puţin venim la cunoaşterea neputinţei şi nimicniciei noastre. Astfel, cunoscând că nu suntem nimic şi nu putem nimic, punem toate isprăvile noastre cele părute bune numai pe seama ajutorului lui Dumnezeu, scăpând astfel de mândrie, de îngâmfare şi de părere de sine şi ajungând la deprinderea smereniei.
A nouăsprezecea pricină pentru care ne ispitim este pentru ca, după ce am fost ispitiţi de păcat, să-l urâm desăvârşit.
Niciodată nu va putea omul părăsi un păcat greu şi de moarte, dacă nu-l va urâ pe el din inima sa cu ură desăvârşită {Pateric, p. 60). Despre aceasta s-a vorbit pe larg la a noua pricină.
Pricina a douăzecea pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi este pentru ca, devenind nepătimaşi, să nu uităm niciodată în viaţă slăbiciunea noastră şi puterea Celui ce ne-a ajutat.
Despre aceste 20 de pricini îngăduite de Dumnezeu spre ispitirea noastră, să se vadă în Dumnezeiasca Scriptură mărturiile puse la început, apoi în “Războiul nevăzut”, capitolul 15 şi în Filocalia, volumul 2, capetele pentru dragoste.
Arhimandrit Cleopa Ilie, Urcuş spre înviere