Este bine să ştie cel ce se spovedeşte că are mare datorie de a-şi face canonul dat pentru a scăpa de chinul cel veşnic al iadului

Este bine să ştie cel ce se spovedeşte că are mare datorie de a-şi face canonul dat pentru a scăpa de chinul cel veşnic al iadului. Vedem în dumnezeiasca Scriptură că prin canon s-au curăţit toţi cei ce au păcătuit înaintea Domnului. Astfel, sora lui Moise, de nu ar fi fost izgonită afară din tabără 7 zile, nu s-ar fi curăţit de lepră (Numeri 12). Dacă cel ce a desfrânat în Corint nu s-ar fi dat satanei, atunci nu s-ar fi mântuit sufletul lui (I Corinteni 5, 1-5). Astfel şi cel ce a primit canonul şi nu-l face, nu se poate curăţi de lepra păcatelor şi nici sufletul său nu este slobozit din robia dracilor.

Împăratul David, primind canon de la Dumnezeu pentru păcatele sale, a fost izgonit din împărăţia sa de însuşi fiul său, Avesalom, umblând prin munţi şi văi cu picioarele goale, ocărât şi împroşcat cu pietre de femei şi defăimat de toţi. Iar noi căutăm să-L îmblânzim pe Dumnezeu fără nici un canon?

Împăratul Teodosie cel Mic a făcut un mare canon în Mediolan, pe care i l-a rânduit Sfântul Ambrozie. Alt împărat, pentru că a făcut o ucidere, s-a canonisit să meargă deasupra unui munte înalt, cu picioarele goale, dezbrăcat fiind de podoaba împărătească şi acolo, deasupra muntelui, a petrecut 40 de zile numai cu pâine şi apă, în rugăciune neîncetată şi în tăcere, dormind pe pământul gol.

Vedem şi în Pateric că Avva Macarie Alexandrinul a primit canon de la Avva Macarie cel Mare, Egipteanul, ca să postească trei săptămâni, mâncând numai o dată pe săptămână, pentru că despărţise doi fraţi care-i greşiseră (Pateric, slova M, cap. 2).

Aşadar, să nu uităm, fraţii mei, că cel ce păzeşte canonul dat de duhovnic este fiu adevărat al Bisericii lui Hristos. Este bine de ştiut că cel ce se pocăieşte cu adevărat, nu numai că primeşte canonul dat de duhovnicul său, ci singur cere mai mult canon, ştiind că ori aici, vremelnic, ori acolo, veşnic, păcătosul trebuie să-şi facă canonul său.

Însemnăm aici şi cum se cuvine a ne păzi, după ce ne mărturisim curat la duhovnic.

Dumnezeieştii Părinţi arată că cinci sunt păzirile de păcat după mărturisire, spre a nu cădea omul în cele de mai înainte. Iată care sunt:

– Întâia păzire este aducerea-aminte de moarte şi a nu uita de păcatele tale. Aşa făcea împăratul David. După ce Dumnezeu îi iertase păcatele, el îşi aducea aminte de dânsele totdeauna şi le avea înaintea ochilor săi, după cum zice; Că păcatul meu înaintea mea este pururea (Psalm 50, 4).

Aducerea-aminte de moarte ne ajută foarte mult să nu mai păcătuim, după mărturia Sfintei Scripturi, care zice: Fiule, adu-ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi în veac nu vei greşi (Isus Sirah 7, 38).

Cel ce pururea îşi aduce aminte de păcatele sale să nu-şi închipuie în minte şi să nălucească feţele acelea cu care a făcut păcatul, că acest lucru este periculos pentru cel ce este încă pătimaş, după cum spune Sfântul Marcu Pustnicul (Filocalia, voi. 1, cap. 152-153). Sfântul Ioan Scărarul arată acelaşi lucru, zicând: “Pentru păcatele cele trupeşti şi urâte, să nu-şi aducă aminte cineva de chipul cu care l-a lucrat, iar de celelalte păcate pururea să-şi aducă aminte, ziua şi noaptea” (Op. cit., p. 105).

– A doua păzire după spovedanie este fuga de pricinile păcatului. De aceea şi zice un filozof: “Aceleaşi pricini duc totdeauna la aceleaşi lucruri…”. Mai ales cel ce a alunecat în păcate trupeşti să fugă de prietenia şi vorbirea cu feţele cu care a păcătuit. Pentru că, ori tu trebuie să fugi de acelea, sau pe acelea să le depărtezi de la tine şi să le izgoneşti departe de la casa ta. Şi măcar de ţi-ar fi rudă sau prieten bun, adu-ţi aminte de cuvintele Domnului Care zice: De te sminteşte pe tine ochiul tău cel drept, scoate-l pe el, şi-l leapădă de la tine; că mai de folos îţi este să pierzi unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să se arunce în gheenă (Matei 5, 25).

Să nu crezi niciodată că poţi petrece împreună cu feţele acelea ce te vatămă, rămânând nevătămat. Gândul acesta este înşelător deoarece este scris: Să nu crezi pe vrăjmaşul tău în veac (Isus Sirah 12, 10). Şi asta este socoteala oarecăror dascăli, cum că dreptul Iosif, de n-ar fi fugit din camera stăpânei sale, de bună seamă că ar fi căzut cu dânsa în păcat. De aceea zice şi marele Apostol Pavel: Fugiţi de desfrănare (I Tesaloniceni 4, 3). Este un lucru foarte înţelept ca omul să se teamă de primejdia păcatului, după cum ne învaţă Sfânta Scriptură: Cel ce se teme de primejdie nu va cădea într-însa (Isus Sirah 3, 25).

La fel spune şi marele dascăl al lumii, Sfântul Ioan Gură de Aur: “Cel ce nu fuge departe de păcat, ci călătoreşte aproape de el, cu frică va vieţui şi de multe ori în el va cădea” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuv. 15).

– A treia păzire este deasa spovedanie, care are cinci foloase. Precum berzele nu se mai întorc acolo unde li se strică cuiburile, aşa şi dracii fug de cei ;e se spovedesc des căci, cu deasa spovedanie, stricăm cuiburile şi mrejele lor. liantul Nicodim Aghioritul zice: “Pentru care pricină Neeman Sirianul s-a icăldat de şapte ori în Iordan, decât ca să ne înveţe pe toţi patriarhi, mitropoliţi, irhierei, duhovnici, preoţi şi mireni, să ne mărturisim de şapte ori, adică de nenumărate ori să ne scăldăm în apele pocăinţei al cărei chip este Iordanul, unde Mergătorul înainte boteza cu botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor” (Marcu l, 4). Apoi spune: “Am zis să se mărturisească des şi prea cinstiţii patriarhi şi ceilalţi arhierei, duhovnici şi preoţi, pentru ca să se strice obişnuinţa cea rea care se ţine în unele locuri de a nu se mărturisi aceste sfinţite feţe. Mă minunez cu adevărat, care pricină îi îndeamnă să facă aceasta, fiindcă numai Papa a reușit să se vestească pe sine fără de păcat, iar nu vreodată patriarhii şi arhiereii Bisericii Răsăritului”. De aceea, Sfântul Ioan Evanghelistul zice: De ne vom mărturisi păcatele noastre, credincios este Domnul şi drept ca să ne ierte păcatele (I Ioan 1, 4). Atunci, care ar fi cauza că aceste sfinţite capete nu se mărturisesc? (Paza celor cinci simţiri).

Acum să spunem pe scurt despre cele cinci foloase ale desei spovedanii:

Primul folos al desei spovedanii este că, precum pomii, care se smulg Ies şi se răsădesc, nu pot să prindă rădăcină adâncă în pământ, aşa şi obiceiurile ;ele rele şi deprinderile păcătoase, prin mărturisire deasă, nu pot prinde rădăcini idânci în inima celui ce se mărturiseşte. Sau, precum un pom bătrân şi mare nu se poate tăia numai cu o lovitură de secure, aşa şi un obicei sau deprindere veche a păcatului, numai cu o singură durere a inimii nu se poate scoate şi dezrădăcina uşor.

Omul ce se spovedeşte des ţine minte uşor greşelile făcute de la ultima spovedanie; pe când cel ce se mărturiseşte rar, cu anevoie poate să-şi aducă aminte de toate câte a făcut. Astfel, multe din păcate rămân nespovedite şi, prin urmare, neiertate. Pentru aceea diavolul i le aduce aminte în ceasul morţii, dar fără de folos, căci i se leagă limba şi nu le mai poate mărturisi.

Cel ce se mărturiseşte des, chiar dacă i s-ar întâmpla să cadă într-un păcat de moarte, îndată aleargă şi se mărturiseşte şi intră în harul lui Dumnezeu, căci nu suferă să aibă pe conştiinţă greutatea păcatului, fiind deprins a se curaţi Ies prin spovedanie.

Al patrulea folos este că, pe unul ca acesta, îl află moartea curăţit şi harul lui Dumnezeu şi având mare nădejde de mântuire. După mărturia Sfântului Vasile cel Mare, diavolul merge totdeauna la moartea drepţilor şi a păcătoşilor, căutând să afle pe om în păcate spre a-i lua sufletul (Tâlcuire la Psalm 70). La cei ce se mărturisesc des şi curat nu poate afla nimic, deoarece s-au mărturisit, luând dezlegare pentru păcate.

Cel din urmă folos al mărturisirii dese este că unul ca acesta se opreşte şi se înfrânează de la păcate, aducându-şi aminte că după puţine zile se va mărturisi din nou şi va primi canon de la duhovnic, acesta mustrându-l pentru cele făcute. Despre acest adevăr vorbeşte Sfântul Ioan Scărarul, zicând: “Sufletul care socoteşte ruşinea, canonul şi mustrarea cea de la mărturisire, ca de un frâu se ţine de această mărturisire, spre a nu mai greşi” (Cuv. 4 din Scară).

– A patra păzire este cugetarea la înfricoşata Judecată de apoi şi la cuvintele ce le va spune Mântuitorul Iisus Hristos celor păcătoşi: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolilor şi îngerilor lui (Matei 25,41).

– A cincea păzire este aducerea-aminte de chinurile iadului, aducerea-aminte că răutatea păcatului ne desparte de Dumnezeu şi de fericirea drepţilor din Rai, precum şi aducerea- aminte de veşnicile munci ale iadului, care nu vor avea sfârşit.

 Arhimandrit Cleopa Ilie, Urcuş spre înviere