Dacă urăşti păcatul înseamnă că Domnul ţi-a iertat păcatele tale
“Slavă Domnului că ne-a dat pocăinţa, iar prin pocăinţă noi toţi ne mântuim, fără excepţie. Nu se mântuiesc numai cei ce nu vor să se pocăiască, şi în aceasta văd deznădejdea lor şi plâng mult, fiindu-mi milă de ei. Ei nu cunosc prin Duhul Sfânt cât de mare e milostivirea lui Dumnezeu. Dar dacă fiecare suflet ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de mult ne iubeşte, atunci nimeni n-ar mai deznădăjdui şi nici n-ar mai murmura vreodată. Orice suflet care şi-a pierdut pacea trebuie să se pocăiască şi Domnul îi va ierta păcatele, iar atunci bucuria şi pacea vor fi în suflet; şi nu e nevoie de alte mărturii, pentru că Duhul însuşi dă mărturie că păcatele au fost iertate. Iată un semn al iertării păcatelor: dacă urăşti păcatul înseamnă că Domnul ţi-a iertat păcatele tale“.
“Când harul se împuţinează în suflet, atunci el cere iarăşi de la Domnul mila pe care a cunoscut-o. Atunci sufletul se frământă pentru că îl chinuie gândurile rele şi caută ocrotire la Domnul, Ziditorul său, şi-L roagă să-i dea duh smerit, ca harul să nu mai părăsească sufletul, ci să-i dea puterea de-a iubi neîncetat pe Tatăl său Cel Ceresc.
Domnul îşi retrage adeseori harul Lui de la suflet şi prin aceasta povăţuieşte cu milostivire şi înţelepciune sufletul, pentru care în mari chinuri şi-a întins braţele pe cruce, ca el să fie smerit. El lasă sufletul să-şi arate alegerea liberă în lupta cu vrăjmaşii noştri, dar prin el însuşi sufletul e lipsit de putere pentru a-i birui şi, de aceea, sufletul meu e trist şi tânjeşte după Domnul şi îl caută cu lacrimi.
Doamne, Tu vezi cât de neputincios e sufletul meu fără harul Tău, şi că nu are nicăieri odihnă. Tu, dulceaţa noastră, Tatăl nostru Cel Ceresc, dă-ne puterea de a Te iubi, dă-ne frica Ta sfântă, aşa cum tremură şi Te iubesc heruvimii.
Tu, Lumina noastră, luminează sufletul ca el să Te iubească nesăturat. Tu retragi harul Tău de la mine, pentru că sufletul meu nu rămâne totdeauna în smerenie, dar Tu vezi cât sunt de trist şi cum Te rog: „Dă-mi mie smeritul Duh Sfânt“.
Prin el însuşi omul este lipsit de puterea de a împlini poruncile lui Dumnezeu, de aceea s-a zis: „Cereţi şi vi se va da“ [Mt 7, 7]. Dacă nu cerem, ne chinuim pe noi înşine şi ne lipsim de harul Duhului Sfânt; fără har însă, sufletul se tulbură mult, pentru că nu înţelege voia lui Dumnezeu.
Pentru a avea harul, omul trebuie să fie înfrânat în toate: în mişcări, în cuvinte, în priviri, în gânduri, în hrană. Şi oricui se înfrânează îi vine în ajutor învăţătura din cuvântul lui Dumnezeu, care spune: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu“.
Cuvioasa Maria Egipteanca a luat de la Sfântul Zosima numai puţină linte cu degetul şi a zis: „îmi e de ajuns aceasta, cu harul lui Dumnezeu“. Trebuie să te obişnuieşti să mănânci cât mai puţin cu putinţă, dar aceasta cu judecată, atât cât îţi îngăduie munca ta. Măsura înfrânării trebuie să fie aceea ca după masă să dorim să ne rugăm“.
Sfântul Siluan Athonitul
