Cele ce se fac fără silire nu sunt fapte, ci mai degrabă daruri

Semnul nepătimirii, poate, acesta este: a rămîne în toate netulburat şi fără teamă, ca unul ce a primit să poată toate prin harul lui Dumnezeu, după Apostol, nemaiavînd nicio grijă de trup. Unul ca acesta se va nevoi cu toată silinţa şi va ajunge la odihna deprinderii. Dar mulţumind, iarăşi se apucă de altă silinţă, ca să se afle pururea războit şi biruind întru smerenie. Aceasta este sporirea omului. Căci cele ce se fac fără silire nu sunt fapte, cum zice Sfântul Isaac, ci mai degrabă daruri.  Iar dacă după prima osteneală a şi venit odihna, ea este plata înfrângerii şi nu trebuie să te lauzi cu ea. Căci nu cei ce iau plată sunt lăudaţi, ci cei ce se silesc în lucrare şi nu iau nimic. Şi ce să spunem? Toate câte le-am face şi toate prin câte i-am mulţumi Făcătorului de bine, le datorăm Lui, ba cu mult mai multe, deoarece El nu are lipsă de nimic şi nici trebuinţă de ceva, dar noi nu putem să facem vreun bine fără de El. Cel ce s-a învrednicit să-L laude, câştigă mai degrabă el ca unul ce a luat un dar mare şi vrednic de laudă. Şi cu cât mai mult îl preamăreşte, cu atât se face mai dator şi sfârşit sau încetare a cunoaşterii lui Dumnezeu, sau a mulţumirii, sau a smereniei, sau a dragostei nu află. Căci acestea nu sunt ale veacului acestuia, ca să aibă sfârşit, ci din veacul acela fără de moarte care sfârşit nu are, ci mai degrabă o creştere a cunoştinţelor şi a darurilor.

Cel ce s-a învrednicit de aceasta prin lucru şi cuvânt se slobozeşte de toate patimile. Iar cel ce vrea să ajungă la aceasta, e dator să stăruie lângă Dumnezeu şi să nu aibă nicidecum vreo grijă pentru veacul acesta, nici să se înspăimânte de vreo ispită, deoarece prin aceasta va fi dus la şi mai multă sporire şi la o şi mai înaltă treaptă. Să nu se lase abătut nici de vise rele, sau de aşa-zise bune, nici de vreun gând rău sau bun, nici de întristare, sau de aşa-zisa bucurie, nici de părerea de sine, sau de deznădejde, nici de adânc, nici de înălţime, nici de părăsire, nici de vreo aşa-zisă împreună-lucrare şi tărie, nici de nepăsare, sau sporire, sau trândăvie, sau de aşa-zisa râvnă, nici de nepătimire părută, sau de multa împătimire. Ci să păzească viata liniştită si neîmprăştiată cu smerenie, crezând că nimeni nu poate să ne facă rău, dacă nu vrem noi. Iar dacă se mândreşte uneori şi nu aleargă totdeauna la Dumnezeu, trebuie să se arunce „pe sine înaintea lui Dumnezeu, căutând în toate să facă „voia Lui şi zicând către fiecare gând ce vine la el  «Nu te cunosc cine eşti ; Dumnezeu ştie : eşti bun sau rău, căci eu m-am aruncat şi mă arunc pe mine în mâinile Lui, şi El are grijă de mine. Că precum m-a făcut din nimic, aşa mă va şi mântui pe mine prin har, dacă îi va fi Lui plăcut. Numai sfânta Lui voie să se facă în veacul de acum şi în cel viitor precum vrea şi când vrea. Eu voie nu am, ci una ştiu : că mult am păcătuit şi multe faceri de bine primesc, şi nici măcar după puterea mea nu-i mulţumesc bunătăţii Lui cu lucrul sau cu cuvântul. Dar cu toate acestea, El poate şi vrea să mântuiască pe toţi, iar împreună cu toţi şi pe mine, precum voieşte. Căci de unde ştiu eu, om fiind, dacă vrea să fiu aşa, sau aşa ? Eu deci de frica de a păcătui am fugit şi am venit aci şi pentru păcatele şi multele mele neputinţe şed în chilie degeaba, ca cei ţinuţi în închisoare, aşteptînd hotărârea Stăpânului».

Dar chiar dacă se vede pe sine stând degeaba şi pierdut, să nu se înspăimânte, căci va veni la zdrobirea sufletului şi la lacrimi îndurerate, de nu va ieşi din chilie. Şi iarăşi, de va avea multă râvnă la toată lucrarea duhovnicească şi lacrimi, să nu socotească aceasta bucurie, ci înşelăciune şi pregătire de război. Şi simplu grăind, e dator să dispreţuiască tot lucrul bun sau potrivnic, ca să rămână netulburat, liniştindu-se în toate şi nevoindu-se după putere, făcând câte a primit să le facă, dacă are vreun sfătuitor. Iar de nu, trebuie să-L aibă pe Hristos, ca pentru tot lucrul şi gândul să-L întrebe pe El, prin rugăciunea curată, din inimă, cu smerenie, neîndrăznind nicidecum să-şi închipuie că a ajuns monah cercat până nu va întâlni pe Hristos în veacul viitor, cum zice Scărarul şi Avva Agathon. Şi dacă toată ţinta lui este să placă lui Dumnezeu, îl va învăţa Dumnezeu însuşi voia Lui, încunoştiinţându-l fie prin înţelegere, fie prin vreun om sau prin Scriptură. Şi dacă îşi va tăia voile sale pentru Acela, însuşi Acela îl va face să ajungă cu bucurie negrăită la desăvârşire, cum nu ştie el ; iar văzând aceasta se minunează cum începe să izvorască de pretutindeni bucuria şi cunoştinţa, şi cum din tot lucrul găseşte folos. Iar Dumnezeu va împărăţi în el, ca în cel ce nu mai are voie proprie, fiindcă s-a supus voii Lui celei sfinte. Şi se face ca un împărat, încât orice gândeşte se săvârşeşte fără osteneală şi îndată de către Dumnezeu, Cel ce are grijă de dânsul.

Sfântul Petru Damaschin în Filocalia, vol.V, Editura și tipografia Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 1976, București