Când te rogi, să nu uiţi niciodată că Domnul dă după inima celui ce cere

Bucură-te ori de câte ori ai ocazia să oferi mângâiere aproapelui, ca un adevărat creştin, care se străduieşte să agonisească cât mai multe fapte bune şi mai cu seamă comori de iubire. Nu te bucura când ţi se dă ţie mângâiere şi iubire, socotindu-te pe bună dreptate nevrednic de acestea. Arată-te iubitor, cu simplitate, dezinteresat, fără gând de viclenie, fără să-ţi faci calcule mărunte, egoiste, ţinând seama că iubirea este Dumnezeu însuşi. Nu uita că Domnul te urmăreşte în toate căile tale, îţi ştie gândurile şi mişcările inimii.

Nu scăpa prilejul să te rogi pentru cineva, atunci când îţi cere, sau îţi cer rudele, prietenii, admiratorii sau cunoştinţele aceluia. Domnul caută cu bunăvoinţă la rugăciunea făcută cu dragoste şi cu îndrăznire. În afară de aceasta, când se roagă pentru alţii, rugătorul îşi face sieşi folos. O asemenea rugăciune curăţă inima, întăreşte credinţa şi speranţa în Dumnezeu, încălzeşte dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Când te rogi, spune: „Doamne! Dacă îţi este cu putinţă, fă asta, sau asta, pentru robul Tău, fă-i lui ceea ce cere, fiindcă numele Tău este Cel bun, Cel atotputernic. „Deci dacă noi, răi fiind, ştim să dăm daruri bune – nu numai celor de-un neam cu noi, ci şi străinilor – cu atât mai mult Tu – Atotputernice – vei da cele bune celor ce cer de la Tine” (cf. Matei 7, 11).

Slavă Ţie, Doamne, Părintele nostru Preaînţelept, Cel ce îmi pui la încercare iubirea pe care Ţi-o port Ţie şi aproapelui meu! Dacă înţelepciunea şi adevărul Tău vor găsi de cuviinţă să o facă, nu mă lăsa neîncercat nici o singură zi. Aşază-se, întărească-se, curăţă-se şi înalţă-se iubirea pe care Ţi-o port Ţie şi aproapelui, pentru ca să nu mă înfăţişez gol înaintea fetei Tale în ziua Judecăţii.

Dacă eu, om neputincios fiind, pot face orice, în limita posibilităţilor mele,de pildă: vreau să scriu o lucrare – o scriu; vreau să-mi tratez o boală – o tratez, vreau să fac un lucru – îl fac, vreau să construiesc o casă sau o biserică – le construiesc. Sau pot spune cuiva: vino, şi vine, pleacă şi pleacă, fă asta şi face, Dumnezeu Atotputernicul să nu facă, oare, tot ce voieşte? „Dumnezeul nostru este în cer; în cer şi pe pământ toate câte a voit a făcut” (Psalmul 113,11). Dacă un om ajunge să spună uneori doar două cuvinte ca să se facă una sau alta, chiar dacă nu se face îndată, ci în câtva timp, să nu se facă, oare, îndată tot ceea ce se spune prin cuvântul Creatorului?

Oare să nu ajungă un singur cuvânt al Său, prin care să se facă tot ce voieşte? „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Psalmul 148, 5). Nu noi am creat oamenii, dar aceştia pot face, după cuvântul nostru, atâtea. Nu noi am creat atâtea lucruri, dar lucrurile pot lua mii de forme prin dorinţa şi fapta noastră, servindu-ne la nenumărate utilizări şi distracţii. Noi nu creăm mate-rie, dar facem din materie o seamă de lucruri mari şi mici. Creatorul însuşi pretutindenea este şi pe toate le împlineşte; după cuvântul Lui totul a venit de la inexistenţă la existenţă, prin gândul, voinţa şi cuvântul Lui a fost creată şi există infinita multitudine de lucruri; oare El să nu poată face după cum voieşte? Dacă un om, un doctor, îl poate readuce la viaţă pe un muribund datorită cunoştinţelor şi priceperii sale, modului inteligent cum ştie să trateze boala, oare Creatorul vindecătorilor şi al vindecă-rilor să nu poată să ne vindece prin voinţa şi cuvântul Său de orice boală? Să nu poată Creatorul ridica pe cineva de pe patul de moarte numai prin cuvântul Său? Să-i dăm slavă, noi, puţin-credincioşii, şi să-I spunem din inimă: Toate îţi sunt cu putinţă, Stăpâne, nimic nu-Ţi este cu neputinţă. Amin. Atotputernice Stăpâne, Cel ce supui voinţei Tale întreaga lume vazută şi nevăzută; dă-mi mie a-Ţi preamări neîncetat, cu credinţă curată şi neclintită, nemărginita-Ţi putere. Dă-mi mie credinţă neînfruntată, nădejde nestrămutată, dragoste nefăţarnică faţă de Tine şi de aproapele meu.

Dumnezeul tău „este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate”(Coloseni 1, 17). Aceste cuvinte cuprind în ele o semnificaţie de o nemăsurată măreţie. Ele tâlcuiesc numele Celui ce este, aşa cum a binevoit Domnul să Se numească pe Sine lui Moise. Cel ce este, adică Cel ce există înainte de toate şi prin Care există totul. Aceste cuvinte arată, în acelaşi timp, atotputernicia, nemărginita bunătate şi nesecata înţelepciune a Stăpânului şi Dumnezeului nostru. „Mare este Domnul nostru şi mare este tăria Lui şi priceperea Lui nu are hotar” (Psalmul 146, 5).

Dacă, aflându-te într-un loc cu mai mulţi oameni, faci semn unuia dintre ei să vină la tine şi acela vine, dacă ceri vreunui prieten sau unei persoane oarecare sa facă ceva în limita posibilităţilor sale şi ţi se respectă rugămintea întocmai, ba chiar mai mult decât atât, fii convins că aşa se întâmplă şi în Biserica lui Dumnezeu, în vasta casă a Domnului, împărţită în două: Biserica cerească şi Biserica pământească, în care poţi dobândi ajutor duhovnicesc, în sensul că poţi chema orice persoană din Biserica cerească şi vei obţine de la ea tot ce vei cere, din bunătatea şi dragostea aceleia. Ţi se vor da mai cu seamă dintre acele daruri ţinând de împărăţia lui Dumnezeu şi de adevărul Său şi care pot să te pună într-o prielnică şi strânsă comuniune cu Dumnezeu, Izvorul bunătăţii şi al puterii. Sfinţii lui Dumnezeu te pot asculta, întocmai cum te ascultă, în biserică, adunarea credincioşilor când te rogi sau când cuvântezi, fiindcă ei sunt în Duhul Sfânt şi Duhul este pretutindeni şi umple totul.

Egoismul şi trufia ni se descoperă mai cu seamă în nerăbdare şi irascibilitate, atunci când nu suportăm nici cea mai neînsemnată supărare de la alţii, cu sau fără intenţie, sau când ne izbim de vreo piedică, pe drept sau pe nedrept pusă, cu sau fără intenţie, de către oameni sau de către obiectele din jurul nostru. Egoismul şi trufia din noi ar vrea ca totul să le aparţină, să se înconjoare de toate onorurile, comodităţile vieţii acesteia trecătoare; ar vrea ca toţi oamenii – şi imaginaţi-vă până unde merge trufia! – toată natura să se supună voinţei noastre, fără crâcnire şi cât mai repede cu putinţă. În timp ce noi – vai! – suntem foarte înapoiaţi în privinţa credinţei, a faptelor bune, a supunerii faţă de Unicul nostru Stăpân! Creştine! Trebuie să fii smerit, blând, îndelung-răbdător şi să nu uiţi niciodată că nu eşti decât putregai, pulbere, nimic, că eşti necurat şi că tot ce e bun în tine este de la Dumnezeu, că viaţa, respiraţia, totul îţi sunt date de Dumnezeu şi că pentru păcatul neascultării şi al neînfrânării trebuie să rabzi, să-ţi răscumperi fericirea cea viitoare din Rai prin îndelungă-răbdare,aceasta fiindu-ne nouă de trebuinţă într-o lume a imperfecţiunilor şi nenumăratelor căderi în păcat ale oamenilor din jurul nostru, din numeroasa familie a omenirii, cea copleşită de păcat. „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2). Cine este nerăbdător şi irascibil, acela nu a ajuns să se cunoască pe sine şi să cunoască oamenii şi nu este vrednic să se numească creştin. Spunând aceasta mă judec pe mine însumi, fiindcă eu sunt primul care suferă de nerăbdare şi irascibilitate.

Viaţa noastră e un joc de copii, nu însă unul nevinovat, ci culpabil. Fiindcă, deşi avem minte sănătoasă şi ne cunoaştem scopul vieţii, nu dăm importanţă acestui scop, ocupându-ne de lucruri vane şi fără noimă. De aceea am spus că viaţa noastră este un nescuzabil joc de copii. Lăcomia ne face să ne pasionăm de mâncare şi băutură, în loc să le folosim pe acestea pentru alimentaţia strict necesară a trupului şi pentru susţinerea vieţii trupeşti. Ne pasionăm de haine, în loc să ne mulţumim a ne acoperi decent trupul, ferindu-l de acţiunea nocivă a stihiilor; ne pasionăm de argint şi de aur, tezaurizându-le sau folosindu-le drept obiect de lux şi plăcere, în loc să le întrebuinţăm pentru satisfacerea unor necesităţi, iar surplusul să-l dăm săracilor; ne pasionăm de locuinţele noastre şi de mulţimea obiectelor care le împodobesc bogat şi cu fantezie, în loc să ne mulţumim cu un adăpost sigur şi decent şi cu lucrările decente şi strict necesare traiului; ne pasionăm şi de calităţile noastre spirituale: minte, imaginaţie, vorbire, dar le folosim numai pentru slujirea păcatului şi deşertăciunilor lumii acesteia; slujim ceea ce este pământesc şi corupt, în loc să ne punem însuşirile în primul rând în slujba lui Dumnezeu, a cunoaşterii de Dumnezeu, preaînţeleptul Creator a toată făptura, în slujba rugăciunii – rugându-L, cerându-I şi preamărindu-L pe Dumnezeu pentru a ne arăta unii altora iubire şi respect; şi numai după aceea, şi doar în parte, pentru a sluji lumea aceasta, cea care va rămâne cândva în urma noastră.

Ne pasionăm de cunoştinţele noastre asupra zădărniciilor lumii şi, pentru a ni le înmulţi, pierdem timpul preţios, care ne este dat pentru a ne pregăti pentru veşnicie. Nu arareori ne „pasionăm” de serviciu, de îndatoririle noastre, dar nu în sensul că ni le-am îndeplini corect, ci dimpotrivă, fără silinţă, superficial, lucrând mai mult în interes personal, pentru a obţine un profit. Ne pasionăm după oameni arătoşi, sau după frumoasele reprezentante ale sexului slab, folosindu-ne de ele în jocul patimilor noastre; ne pasionăm de timp, care trebuie folosit cu înţelepciune, fără a-l irosi în jocuri şi distracţii; ne pasionăm, în sfârşit, de noi înşine, făcând din noi un fel de idoli, înaintea cărora ne închinăm noi înşine şi pentru care căutăm şi alţi închinători. Cine ar fi în stare să ne descrie şi să ne deplângă nemernicia, imensa deşertăciune căreia îi slujim, nenorocirea căreia i ne dăruim de bunăvoie? Ce răspuns vom da nemuritorului împărat, lui Hristos, Dumnezeul nostru, Care va veni în slava Tatălui Său să judece viii şi morţii, să dea în vileag tainele inimilor, să primească răspunsul nostru pentru toate câte am făcut şi am zis? Vai nouă! Vai nouă, celor ce purtăm numele lui Hristos, dar care nu avem nimic în noi din duhul lui Hristos! Care purtăm numele lui Hristos, dar care nu urmăm învăţătura Evangheliei Sale. Vai nouă, „nepăsători la astfel de mântuire” (Evrei 2, 3)! Vai nouă, că nu avem credinţă creştinească, speranţă şi iubire creştinească! Vai nouă, cei ce am iubit veacul acesta făţarnic şi trecător şi care nu ne-am arătat râvnitori să moştenim veacul celălalt, cel ce urmează morţii noastre cu trupul stricăcios, veacul de dincolo de „perdeaua” de carne pe care o vedem acum.
Una dintre carenţele sufleteşti ale omului este inerţia în materie de credinţă şi lenea în cunoaşterea adevărului, mai cu seamă a adevărurilor de credinţă şi adevăratei evlavii. Ce învaţă mai prost şi mai fără tragere de inimă tinerii, adulţii şi chiar bătrânii? Adevărurile credinţei şi adevărata evlavie. Ne-o demonstrează, în nenumărate rânduri, experienţa.

Sfântul Ioan de Kronstadt