Aceasta este doar o parte a pocăinţei

Când ne gândim la pocăinţă, vedem mereu imaginea obscură sau cenuşie a durerii, a unei inimi strânse, a lacrimilor, a unei tânguiri fără capăt pentru trecutul nostru, atat de întunecat şi de nevrednic. Nevrednic de Dumnezeu, de noi, de viata care ne-a fost dată. Aceasta este doar o parte a pocăinţei, mai bine zis trebuie să fie doar o clipă a ei. Pocăinţa trebuie să crească în bucurie şi lucrare. Fără acestea, pocăinţa este neroditoare, fără acestea, ceea ce putea deveni pocăinţă se transformă în regret, regret steril care de cele mai multe ori omoară forţa de viaţă în loc să o trezească, să o înnoiască.
Când, ca rezultat al unei cugetări profunde asupra noastră, asupra Evangheliei şi asupra căilor lui Dumnezeu, ne punem în faţa păcatului nostru, înaintea infidelităţii faţă de cea mai înaltă vocaţie a noastră, atunci desigur în inima noastră se înfige o durere acută, o ruşine adâncă pentru faptul că suntem atât de departe de ceea ce am fi putut fi, că semănăm atât de puţin cu ceea ce a pus la cale Domnul faurindu-ne. Insă aceasta trebuie să fie doar un impuls pentru a începe să trăim o viată nouă.
Da, trebuie să zăbovim asupra trecutului, să scrutăm cu privire neîndurătoare laturile întunecate ale vieţii noastre, ale gândurilor şi ale zvâcnirilor inimii, ale dorinţelor, ale faptelor şi ale atitudinilor. Să privim la acestea treaz şi aspru, aşa cum medicul examinează pe cel bolnav, aşa cum privim uneori, la drum de noapte, calea: să nu ne rătăcim, să nu cădem.
Toate trebuie să le vedem, tot ce este accesibil privirii, şi pentru toate să răspundem cu sinceritate; să ne asumăm până la capăt ruşinea, să primim până la capăt suferinţa, să nu căutăm scuze pentru ca durerea să fie mai puţin acută, iar ruşinea mai puţin arzătoare.
Doar trăindu-ne umilinţa cu toată puterea posibilă ne putem rupe de ceea ce provoacă această umilinţă. Pe când, dacă încercăm să ne atenuăm puţin chipul păcătoşeniei, să ne facem ruşinea ceva mai acceptabilă (măcar şi zicându-ne: „Sunt păcătos ca şi toţi alţii” sau „Cum aş fi putut proceda altfel!?”), dacă ne străduim să înăbuşim în noi această durere, atunci pocăinţa devine imposibilă. Căci doar prin conştientizarea groazei, a puterii ucigaşe a păcatului, a ruşinii faţă de faptul că nu suntem vrednici de noi înşine – cu atât mai mult de alţii şi de Dumnezeu – putem găsi
în noi puterea de a ne smulge din această captivitate; însă cât timp ne complăcem în captivitate, rămânem captivi.

Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuria pocăinței, Ed. Marineasa, 2005