Vama imaginației

Ş-atunci zici: stau la rugăciune şi vreau să concentrez atenţia spre inimă. Prima vamă, prima „staţie” unde dracii întâmpină mintea este imaginaţia, închipuirea, sau fantezia, cum se mai zice. Ori ţi-ai închipuit un lucru bun, ori mijlociu, ori rău, toată imaginaţia n-are ce căuta în vremea rugăciunii.
Legea cea mai scurtă a rugăciunii aceasta este: „să nu-ţi închipui nimic în vremea rugăciunii, pentru că mintea lui Hristos n-a avut imaginaţie”. Când vine Hristos, noul Adam, să-1 restaureze pe cel vechi, vine exact cum a fost Adam înainte de cădere. Adam n-a avut imaginaţie înainte de cădere. Sau cum spune dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul: „Ia seama, când Adam a căzut în imaginaţie, a căzut şi în închipuire, tocmai cu dumnezeirea”. I-a zis satana: „Ce-a spus Dumnezeu: «Să nu mănânci de acolo!». Nu-i adevărat. N-asculta de Dumnezeu, ascultă de mine. Când ai să mănânci de acolo, se vor deschide ochii tăi şi vei cunoaşte, vei fi ca Dumnezeu, vei cunoaşte binele şi răul” (cf. Facerea 3, 1-5).  Iar când omul şi-a zis: „Ei, oare de aceea m-a oprit?”, atunci şi-a închipuit c-o să fie Dumnezeu. Şi gata! A mâncat şi-a căzut neamul omenesc. Prin ce? Prin imaginaţie.
Cine sunt însă cei care au pus început imaginaţiei? Diavolii! Arată Sfântul Grigorie de Nyssa, tâlcuind cuvintele profetului Isaia: „Tu care ziceai în cugetul tău: «Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! In muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi»” (Isaia 14, 13-14). A fost gândul lui Lucifer.
Imaginaţia… „Şi cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii!” (Isaia 14, 12), cum te-ai făcut locaş a toată urâciunea, a tot duhul necurat, cel ce sălăşluieşti în tot locul necurat.
Iată prin ce a căzut diavolul. Apoi şi-a zis: „A făcut pe om în locul meu?”. Şi atunci tot prin aceasta 1-a dărâmat pe acest „înger amestecat”, închinător lui Dumnezeu, omul cel din două firi – după cum spune Sfanţul Ioan Damaschin.
Centrul tuturor zidirilor, omul, era dumnezeu după har. Şi a vrut să se suie prin imaginaţie. Când şi-a închipuit dumnezeirea, gata, a căzut. Asta a fost patima care a intrat în sufletul lui Adam. Şi atunci nu cu imaginaţia vine noul Adam, Hristos. Dumnezeu fiind din  fire, El nu avea – ca om – imaginaţie, era ca pruncii cei nevinovaţi. Imaginaţia a intrat în firea omenească prin închipuirea de a fi întocmai cu Dumnezeirea; dar de îndată ce şi-a închipuit, omul a şi căzut. Noul Adam vrea să-1 restaureze pe om exact în firea de la început a lui Adam celui vechi, aşa cum a fost făcut de mâna lui Dumnezeu.
S-o luăm mai practic: stai la rugăciune; îţi aduci aminte de ceva. Ba îţi aduci aminte faţa aceluia care te-a supărat, ba te sfădeşti cu ea, ba faţa aceea pe care ai privit-o cu patimă, ba gânduri de slavă deşartă te supără, sau că vrei să te uiţi la film, sau că ai de cumpărat, sau că ai să faci cutare lucru… Aceea e rugăciune? Dracii râd cu gura până la urechi de rugăciunea aceea. Că noi stăm la rugăciune ca nişte chipuri cioplite de creştini. Şi în noi nu e rugăciune, e împrăştiere; şi e atât de multă că dracii râd. Când ne rugăm aşa, niciodată mintea noastră nu e în inimă.
Locul unde se ascunde mintea e deci inima; acolo îl ai pe Hristos de la Botez. Acolo se întâlneşte Mirele cu mireasa, sufletul nostru cu Hristos. Ce spune Apostolul? „V-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită. Dar mă tem ca nu cumva, precum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, tot aşa să se abată şi gândurile voastre de la curăţia şi nevinovăţia cea în Hristos” (II Corinteni 11, 2-3). Deci, în cuvintele „intră în cămara ta”, cămara minţii e inima, iar aceasta după toţi Sfinţii Părinţi.
Dar dracii ştiu că dacă a ajuns mintea să se pogoare în inimă aceasta îi arde.
De aceea, în vremea rugăciunii, imaginaţia îţi dă război. Nu vedeţi ce păţim? Să nu crezi însă că lepădarea de imaginaţie durează săptămâni sau ceasuri! Nu! într-o clipă ţi-ai pus în gând, şi nu-ţi mai închipui nimic, domnule!
Ai văzut stareţul Vasile de la Poiana Mărului, cât de frumos spune căderea celui ce n-a ajuns să coboare mintea în inimă? La fel şi Cuviosul Paisie de la Neamţ.
Să ai în minte prezenţa lui Dumnezeu, că e de faţă, în inimă setea după El, şi pe limbă „Doamne Iisuse”. Dar să nu-ţi închipui nimic.
Dumnezeu nu cade sub puterea închipuirii; dacă ar cădea sub închipuire n-ar mai fi Dumnezeu. Nu poate imagina vreo minte pe Dumnezeu.
Deci vama întâi este imaginaţia şi ea se trece aşa: nu-ţi închipui nimic; asta-i legea cea mai scurtă. Nici bune, nici rele, nimic. Dracii, văzând că mintea a trecut ca fulgerul prin asta, că nu-ţi închipui nimic, o aşteaptă la poarta inimii, după cum arată Calist Ignatie Xantopoulos. La poarta inimii dracii aşteaptă mintea cu vama raţiunii.

Părintele Cleopa, Despre rugăciune și treptele ei, Trinitas, Iași, 2003