Urăşte păcatul, dar nu pe păcătos!

Spre deosebire de moarte, care este lipsire de duh şi nemişcare, viaţa se caracterizează prin mişcare şi luptă. Viaţa duhovnicească, de asemenea, este mişcare şi luptă.
Mişcarea în viaţa duhovnicească trebuie să fie îndreptată înainte şi în sus, pentru atingerea desăvârşitei asemănări cu Dumnezeu (Mt. 5, 48). Dacă omul se opreşte din mişcarea către Dumnezeu, începe să se fărâmiţeze înlăuntrul său, iar acesta este semnul morţii duhovniceşti. Din această pricină apa curgătoare nu capătă miros urât, pentru că este într-o neîncetată mişcare. Iar apa stătătoare din bălţi devine mocirloasă şi începe să aibă un miros urât.
Lupta în viaţa duhovnicească este nevăzută, tot astfel cum nevăzut este şi duhul care poartă această luptă. Ea nu se cade să fie îndreptată împotriva oamenilor văzuţi, cu care noi, adesea, din lipsă de înţelepciune, intrăm în vrăjmăşii, ci împotriva patimilor dintru noi şi a demonilor din afara noastră. Acestea le întăreşte şi Sfântul Apostol Pavel, prin cuvintele sale vrednice de luare-aminte: Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efes. 6, 12), adică împotriva demonilor.
Există însă demoni? – întreabă unii. Nu sunt acestea doar înfăţişări ale răului din lume? Biserica lui Hristos, întemeindu-se pe Dumnezeiasca Descoperire (Iov 1, 6; Mc. 1, 23; Apoc. 20, 10 şi multe altele), precum şi pe experienţa Sfinţilor Părinţi, învaţă limpede că există demoni, numiţi de asemenea şi duhuri rele ori draci. Ca şi îngerii, demonii sunt nevăzuţi şi au fost creaţi cu înţelegere duhovnicească, dar s-au abătut de la bine din pricina relei întrebuintări a voii lor libere, dăruite de Dumnezeu, punând astfel temelie răului din lume.
Cel care crede în Dumnezeu, pe Care nu-L vede, trebuie să creadă şi în lumea nevăzută, unde există atât îngeri, cât şi demoni, care, deşi sunt nevăzuţi, totuşi există.
Credinţa, acest aparat dumnezeiesc minunat, sădit întru noi într-un chip neînţeles, captează aceste realităţi precum radioul captează undele, cu neputinţă de prins fără ajutorul său, unde care, înaintea inventării radioului, erau socotite a fi inexistente. Dar iată că cele „inexistente” se arată că există! Acum ştim cu toţii că aceste unde ne înconjoară în chip nevăzut şi că împrejmuiesc întreg pământul.
Tot astfel este şi cu credinţa. Ea captează undele din lumea cealaltă şi ne convinge în chip vădit de existenţa îngerilor şi a demonilor. Sfântul Apostol Pavel dă o definiţie clasică credinţei: credinţa este dovedirea celor nevăzute (Evr. 11,1).
Un tânăr i-a mărturisit schimonahului Zosima, un nevoitor rus foarte cunoscut şi un înţelept învăţător duhovnicesc din veacul al XlX-lea, că el nu credea în existenţa demonilor. „Iertaţi-mă – spunea el -, însă eu nu cred într-atâta în acele înfricoşătoare şi nenumărate arătări ale demonilor, despre care atât de mult se scrie în Vieţile Sfinţilor şi despre care am auzit atât de multe povestiri. Ca să mă încredinţez personal de existenţa lor, am dorit să văd chiar eu pe neobrăzatul şi înfiorătorul diavol. Iar pentru aceasta m-am rugat într-adins lui Dumnezeu mai înainte de culcare şi nu m-am îngrădit nici cu semnul crucii. Am stat întins pe pat aşteptându-l, şi în cele din urmă am adormit, dar nu am văzut nici aievea, şi nici în vis ceva înfiorător.”
La aceste cuvinte, părintele Zosima i-a răspuns: „Tocmai prin aceea că nu ţi s-a arătat diavolul te-a întrecut cu viclenia lui. Cugetă şi tu: ce folos ar fi avut diavolul dacă ţi s-ar fi arătat? Prin aceasta te-ai fi tulburat numai şi ţi s-ar fi înfricoşat inima ta necercată, în acele clipe tu ai fi început să te înspăimântezi şi să te rogi, căutând pe Dumnezeu, iar diavolul, biruit în acest chip de către un tânăr, s-ar fi făcut de ruşine! Dar prin faptul că nu ţi s-a arătat, el a câştigat mult: prin întărirea puţinei tale credinţe, el te-a călăuzit către necredinţa în existenţa lui. Pentru nimic altceva nu se nevoieşte într-atâta el ca pentru faptul de a se tăinui pe sine întru toate. Pentru că un astfel de vrăjmaş niciodată nu este primejdios în războiul dat la vedere, însă în războiul său ascuns el duce la pierzare pe mulţi!”
Deci demonii există! Să nu ne înşelăm cu necredinţa în existenţa lor! Căci necredinţa este biruinţa lor asupra noastră. însuşi Domnul Iisus Hristos, Care a venit nu ca să ne înşele, ci ca să ne descopere adevărul despre lumea duhovnicească şi despre trăirea duhovnicească, ne arată că există demoni, draci, pe care El îi izgonea (Mt. 8, 32). Iar, în rugăciunea „Tatăl nostru”, El ne învaţă să ne rugăm, pe bună dreptate, astfel: „Şi ne izbăveşte de cel viclean”, adică de satana.
Iată împotriva cui trebuie să fie îndreptată lupta noastră -împotriva oştirilor nevăzute ale demonilor! Cel ce începe să se războiască cu aproapele său face o mare greşeală, pentru că mută frontul şi schimbă obiectul luptei, iar în acest chip primeşte mare vă-tămare sufletului său. Chiar şi în cele mai strălucitoare biruinţe asupra aproapelui său, un astfel de luptător plin de neînţelepciune suferă în permanenţă înfrângerea, pentru că a îngăduit patimilor sale să stăpânească asupră-i.
„L-am înţepat! O să mă pomenească!” – se laudă unul care, plin de cruzime, l-a rănit pe aproapele său. însă el nici nu-şi dă seama, asemenea albinei care îşi înfige furioasă acul în cineva şi îşi pricinuieşte sieşi cel mai mare rău, pentru că ea însăşi moare. Tot astfel şi acela care a înţepat pe cineva, a suferit duhovniceşte mai mult decât cel înjosit, deoarece a murit dragostei şi prin aceasta mântuirii.
„M-am răzbunat!” – cu mândrie se arată altul. Săracul, el nici nu pricepe cât de mult s-a păgubit, desăvârşindu-se întru ură…
„I-am întins lui cursă!” – îşi freacă palmele, plin de mulţumire nebună, un al treilea. Şi nu vede că el însuşi a căzut în cea mai straşnică cursă – în cursa pe care cel viclean i-a întins-o, pentru a-l prinde în mrejele răutăţii.
O astfel de luptă nu naşte biruitori, ci întotdeauna înfrânţi. Ea nu aduce cinste, ci necinste înaintea lui Dumnezeu şi înaintea îngerilor Lui. Din punct de vedere al Evangheliei lui Hristos, cinste aduce şi cu victorie încununează nu faptul de a fi brutal şi răzbunător, ci faptul de a fi blând, fără de răutate, răbdător şi împăciuitor.
Dacă tu ai fost jignit şi ai răbdat -aceasta este biruinţa ta nevăzută! Dacă unii te-au vătămat, iar tu te-ai rugat pentru ei, iată măreţia ta duhovnicească! Dacă te-au blestemat, iar tu i-ai binecuvântat, iată ruşinea vrăjmaşilor sufletului tău! O astfel de comportare este în duhul Evangheliei, care grăieşte: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi! (Mt. 5, 44-45).
Şi astfel, lupta duhovnicească nu este împotriva trupului şi a sângelui, ei împotriva duhurilor răutăţii din văzduh. Doar ura împotriva lor este virtuoasă, după lege, îndreptăţită şi mântuitoare.
Însă unde vom afla acele duhuri ale răutăţii, ca să deschidem front împotriva lor? Înainte de toate, în noi înşine. Nu suntem noi oare plini de multe patimi, iar în spatele fiecărei patimi, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, se ascunde câte un demon? Există draci ai iubirii de arginţi, ai mândriei, ai lăcomiei pântecelui, ai mâniei, ai vrajbei, ai desfrânării, ai zavistiei, ai beţiei şi mulţi alţii.
Noi trebuie să avem ca sarcină să izgonim dintru noi aceste duhuri întunecate. Prin urmare, cu noi înşine să începem această duhovnicească, această nevăzută şi singură binecuvântată luptă. Pe aceasta trebuie să o purtăm cu îndârjire şi fără vicleană compătimire de sine, dacă dorim să ieşim cu ajutorul lui Dumnezeu învingători şi dacă dorim să dobândim acea pace duhovnicească, cu ajutorul căreia vom putea să ajutăm mii de oameni din jurul nostru să intre şi ei în împărăţia lui Dumnezeu şi să atingă mântuirea cea veşnică.
Cel ce nu începe lupta de la sine însuşi, ci de la alţi oameni, socotind că este chemat să lupte înainte de toate cu răul dintru aceştia, acela, în loc să-l urască pe diavol, devine jertfă vrednică de plâns a diavolilor. Noi însă suntem datori să facem acea delimitare clară, despre care ne învaţă Sfinţii Părinţi cei insuflaţi de Dumnezeu şi înţelepţi ţi de har: „Urăşte păcatul, dar nu pe păcătos!” Către păcătos trebuie să încercăm compătimire, ca pentru un nefericit rob al diavolului, şi să-l lecuim cu dragoste, ca pe un bolnav.
Cine nu se tulbură de robie, ca de un crunt fenomen social? Însă cine, din pricina robiei, urăşte pe cei robiţi? Noi cu dreptate urâm robia şi compătimim pe robi, dar iată că din punct de vedere moral facem această greşeală fatală: urâm pe păcătoşi, şi nu păcatul şi pe diavolul care îi robeşte.
Din aceasta se nasc nenumărate conflicte şi neînţelegeri, care otrăvesc legăturile dintre oameni spre biruinţa deplină a satanei. Pentru a înceta spre pieirea noastră a ne sfădi cu aproapele nostru, trebuie să ne îndreptăm toate săgeţile mâniei celei dinăuntru către noi înşine, şi atunci nu ne vor mai rămâne săgeţi pentru aproapele.
Aceasta este lupta cea dreaptă, pentru care Dumnezeu dă mari răsplătiri. Şi cel ce procedează altfel, răbdând şi acoperind răul întru sine însuşi, însă biciuindu-l şi osândindu-l în alţii, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după legile jocului (II Tim. 2, 5). Dimpotrivă, un astfel de om va primi osândire, întrucât este spus: Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi! (Mt. 7, 2).
Lupta cu sine însuşi, iată deviza celui care doreşte cu adevărat să ducă o viaţă duhovnicească! Inima noastră – iată arena luptei! Sufletul nostru – iată câmpul de luptă!
Sfântul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească, Editura Sophia