Un semn din cer este negreşit un semn de la Dumnezeu?
A fost un păcat greu cererea către Dumnezeu-Omul de a face minuni, cerere făcută pe temeiul si pornind de la principiile cugetării trupeşti.
Dumnezeu-Omul, auzind această cerere cutezătoare, hulitoare, suspinând cu Duhul Său, a zis: Pentru ce neamul acesta cere semn? Adevăr grăiesc vouă, că nu se va da semn acestui neam. Şi lăsându-i, a plecat (Marcu VIII, 12-13).
Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieste: dimpotrivă, locuitorii cerului se întristează de căderea omului în păcat şi de lepădarea [respingerea] pocăinţei de către păcătos (Luca XV, IO). Aflat în contemplarea harică a bunătăţii lui Dumnezeu faţă de omenire, în contemplarea bunăvoinţei lui Dumnezeu ca toţi oamenii să se mântuiască, Macarie cel Mare a găsit de cuviinţă să spună că pe însuşi Atotsfântul, Nepătimitorul Dumnezeu îl cuprinde plânsul – plânsul propriu Dumnezeirii – pentru pierzania oamenilor. Nu e străin de Duhul Cel Dumnezeiesc un plâns negrăit mai presus de înţelegerea noastră, si Duhul Sfânt, după ce S-a sălăşluit în om, mijloceşte pentru el cu suspinuri negrăite (Romani VIII, 26). Un astfel de suspin a fost stârnit în Fiul lui Dumnezeu de cererea trufaşă şi nebunească de săvârşire a unei minuni. El, suspinând cu Duhul Său, a zis: Pentru ce neamul acesta cere semn? Această întrebare a fost un răspuns al lui Dumnezeu la cererea, potrivnică lui Dumnezeu, de săvârşire a unui semn. Ce plâns adânc, plâns Dumnezeiesc s-a auzit în acest răspuns ! În el s-a făcut auzită o anumită nedumerire, pricinuită de necuviinţa şi obrăznicia cererii! În el se vede pierderea nădejdii pentru mântuirea oamenilor care au rostit cererea potrivnică Duhului, Dătătorului mântuirii. Pe cei pecetluiţi de cugetarea trupească, cei ce rămân cu încăpăţânare în ea, cei ce bolesc fără putinţă de tămăduire, Domnul îi părăseşte: îi lasă de capul lor, îi lasă pe mâna pierzării pe care au primit-o de voia lor şi de care se ţin de voia lor. Si lăsându-i, a plecat, întocmai: Cugetarea trupească moarte este (Romani VIII, 6). Este propriu celor morţi să nu îşi simtă starea de omorâre: este propriu cugetării trupeşti să nu priceapă şi să nu simtă pierzania omului. Din pricina neconştientizării pierzaniei
sale, ea nu simte nevoia de înviere şi, pe temeiul conştiinţei mincinoase a faptului că trăieşte, a lepădat şi leapădă adevărata viaţă – pe Dumnezeu.
Oare poate să fie un semn din cer vrednic de crezare în mod special ? Cei care au cerut un astfel de semn l-au cerut punând pe seama lui acest lucru. Oare se poate trage încheierea că un semn din cer este negreşit un semn de la Dumnezeu? Din Dumnezeiasca Scriptură se vede cu totul altceva, însăşi expresia semn din cer e foarte vagă: pe atunci – precum fac şi în ziua de astăzi cei mai mulţi dintre oamenii nefamiliarizaţi cu ştiinţele -se punea pe seama cerului tot ce avea loc în văzduh sau pe întinderea de sub văzduh. Astfel, soarele, luna, stelele sunt socotite ca aflătoare pe cer, în vreme ce ele plutesc pe întinderea de sub cer; ploaia, tunetul, fulgerul sunt numite fenomene cereşti, în vreme ce ele au loc în văzduh, în atmosfera pământească, aparţin – hotărât lucru -pământului.
Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre vedenii, duhuri si minuni
