Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni

Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni» (Fapte 5,29). Acesta e sufletul, e inima Bisericii Ortodoxe, e Evanghelia ei, «panevanghelia» ei. Aceasta e ceea ce o face să fie vie, e raţiunea ei de a fi. In aceasta stă nemurirea şi veşnicia ei, valoarea ei supremă şi nu efemeră. A asculta de Dumnezeu mai mult decât de oameni e principiul principiilor, criteriul criteriilor, e ceea ce e mai sfânt pentru ea. Această Evanghelie închide în ea esenţa tuturor dogmelor sfinte şi a tuturor sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe. Nu poate fi vorba pentru Biserică de a ceda, cu orice preţ, ceva în acest domeniu, nici de a se angaja pe calea compromisului nici cu oamenii, nici cu demonii. «A asculta de Dumnezeu mai mult decât de oameni» e carta Bisericii Ortodoxe, carta ei eternă şi neschimbabilă, şi răspunsul ei dat primilor persecutori ai Bisericii (Fapte 5,17-42) ca şi tuturor persecutorilor de-a lungul veacurilor până la Judecata de Apoi. Pentru Biserică Dumnezeu e întotdeauna pe primul loc, iar omul, oamenii întotdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar când ei se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să rămână la Dumnezeu şi să apere poruncile Lui şi voia Lui, iar aceasta prin mijloace evanghelice.
«Daţi cezarului ce e al cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu» (Matei 22,19-21). Cezarului – impozitul, banul pe care figurează efigia împăratului. Lui Dumnezeu – sufletul şi trupul ce poartă chipul lui Dumnezeu, şi care aparţin lui Dumnezeu, vieţii veşnice, Adevărului, Dreptăţii, Raţiunii veşnice. «Daţi cezarului ce e al cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu». Este limpede că Biserica trebuie să găsească sub fiecare regim, chiar şi Sub un regim ateu, un «modus vivendi», dar întotdeauna în limitele principiului evanghelic mai sus menţionat. Acest principiu implică pentru stat să nu se amestece în treburile interne ale Bisericii să nu aducă atingere îndatoririlor ei
sfinte şi veşnice. Dacă această coexistenţă nu e realizabilă, nu-i rămâne Bisericii ca «modus vivendi» decât să sufere pentru Domnul, să trăiască în necazuri şi greutăţi, şi să le îndure, luptând astfel pentru drepturile fundamentale al credinţei, conştiinţei şi sufletului. Şi nu-i rămâne să răspundă persecutărilor decât ca şi Apostolii: «Judecaţi voi înşivă dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu!» (Fapte 4,19)”.

Arhimandritul Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om, Ed. Deisis, Sibiu, 1997