Transmițătorul

Este omul care ”transmite” orice răutate pe care o vede sau aude, și nu ceea ce e bun (ce aude sau vede). Este exact ca musca, ce nu poate sta fără mizerii.

Urechile noastre nu aud ceea ce ascultă, ci ceea ce avem în mintea noastră, mai precis ceea ce vrem să auzim. ”De bună voie și cu toată inima am devenit consilier în satul vostru, aceasta fiind o  dorință veche de-a mea, ca să vă pot ajuta”, a spus un om prietenilor săi. ”Da, da!”, ai devenit consilier onorific în satul nostru”, i-au răspuns.  Acela le-a mai repetat a doua oară, și a treia oară, dar oamenii răspundeau la fel: ”Da, da, știm noi…”. Auzeau ceea ce deja credeau în mintea lor, nemaiinteresându-i realitatea.

”Din toate câte auzi, nimic să nu crezi”, spune înțelepciunea poporului. Însuși Dumnezeu ne învață acest lucru: ”Să nu răspândești lucruri neadevărate” (Ieșirea 23, 1). Nu crede ceea ce auzi, fără să te asiguri de veridicitatea lor. Nu ”înghiți” orice judecată auzi despre fratele tău, deoarece poate să fie o minciună. Și Dumnezeu, ca să ”convingă” cum că ”nu trebuie să judecăm păcătoșii fără să avem dovezi, ci să analizăm totul cu o atenție sporită”, i-a spus lui Avraam că va coborî El însuși în Sodoma și Gomora, ca să facă o ”cercetare amănunțită” și să vadă dacă ceea ce ajunge la urechile Lui (adică păcatele locuitorilor cetății) este adevărat sau nu!

Așa cum urechile noastre aud ceea ce avem în minte, la fel funcționează și ochii noștri. Nu văd ceea ce au în fața lor, ci ceea ce avem în minte, mai precis ceea ce am vrea să vedem. Un monah (se spune în Everghetinos) mergea dis-de-dimineață la o ascultare. Mergând, a văzut pe  câmp doi frați monahi ce păcătuiau între ei. S-a întors fugind și i-a spus starețului său. Au fugit să-i prindă ”la locul faptei”. Apropiindu-se, au văzut doi saci plini cu grâu așezați unul peste altul, acoperiți cu o pătură neagră… ”Din ceea ce vezi, doar jumătate să crezi!”, spune un proverb grecesc.

Prin urmare, nici în urechile noastre nu trebuie să avem încredere, dar nici în ochii noștri, pentru ca să nu facem, astfel ”gafe”. Dar noi ne încredem în urechile și în ochii noștri. Și nu ne rezumă doar la asta. Orice rău auzim sau vedem, îl spunem și altora. Și nu îl spunem exact cum l-am auzit sau l-am văzut, ci adăugăm și de la noi picanterii.

”Așa și limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se fălește! Iată puțin foc, și  cât codru se aprinde!” (Iacov 3, 5). Punem și noi foc atunci când transmitem de la unul la altul orice (rău) auzim sau vedem. ”Trebuie să știi, dacă iese dinlăuntrul tău foc și îi arde și pe alții, Dumnezeu o să ceară socoteală pentru suflete ce au ars”. ”Nu puneți paie pe foc”, îi sfătuiau în vechime părinții pe copiii lor. ”Nu bârfesc” ( nu răspândesc vorba), astfel se spovedeau.

Există și unii (mai periculoși) care au o problemă ”psihologică”. Nu pot să facă diferența dintre realitate și fantezie. De exemplu, un astfel de om și-ar putea imagina că vecinul i-a omorât fratele, apoi să alerge la tine și să îi spună ce s-a ”întâmplat”, cum vecinul i-a omorât fratele  (să-i transmită, adică, episodul imaginar ca pe un fapt împlinit).

Cum vom înțelege dacă celălalt are o astfel de problemă?

Relatează evenimentul ca pe un basm, deoarece chiar de un basm este vorba. Poate să se contrazică sau să se încurce. Dacă îl întrebi ”unde și cum a avut loc aceasta”, fie o să fie jenat (deoarece nu a văzut nimic, fie îți va spune altele acum, altele mai târziu.

Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Vorbele pot răni – Cum să nu greșim prin cuvânt,  Ed. Tabor, București, 2019