Toți credem că știm ce este dragostea și că știm iubi

Toți credem că știm ce este dragostea și că știm iubi. De fapt, foarte adeseori știm doar să ne înfruptăm din relațiile omenești. Credem că iubim un om pentru că avem un sentiment de deliciu față de el, pentru că ne este bine cu el – însă iubirea este ceva mult mai mare, mai pretențios și câteodată tragic. În dragoste există trei aspecte. În primul rând, omul care iubește dă, vrea să dea. Pentru a da însă, pentru a da în chip desăvârșit, pentru a da fără să-i provoace durere celui care primește, trebuie să știe să dea. Cât de des dăm nu din dragoste, dragoste adevărată, plină de abnegație, generoasă, ci pentru că, atunci când dăm, crește în noi sentimentul propriei importanțe, propriei grandori! Ni se pare că a da este un mijloc de a ne afirma, de a ne dovedi nouă înșine și celorlalți propria importanță. A primi de la cineva e însă foarte dureros în aceste condiții. Dragostea poate da numai atunci când uită de sine, când omul dă – cum a zis unul dintre scriitorii germani – așa cum cântă pasărea, din prisosul inimii: nu pentru că îi este pretins, stors darul, ci pentru că a da este o cântare a sufletului, este o bucurie în care poți să te uiți pe tine însuți, de dragul bucuriei altuia. Această dragoste, care știe să dea, este mult mai rară decât ne închipuim.
Pe de altă parte, dragostea trebuie să știe să primească – dar a primi este, uneori, cu mult mai greu decât a da. Știm cu toții cât de chinuitor e să primești ceva, să accepți o binefacere de la un om, pe care fie că nu-l iubești, fie că nu-l respecți; este ceva înjositor, jignitor. Vedem aceasta la copii: când cineva pe care ei nu-l iubesc, cineva în a cărui dragoste ei nu cred, le dă un cadou, le vine să îl calce în picioare, pentru că îi jignește până în adâncul sufletului. Și iată că, pentru a ști să dai și să primești, trebuie ca dragostea celui care dă să uite de sine, iar cel care primește să îl iubească pe cel ce dă și să creadă necondiționat în dragostea lui. Trimițându-și una dintre monahii să ajute săracilor, ascetul occidental Vincent de Paul i-a zis: „Ține minte: o să îți trebuiască toată dragostea de care e în stare inima ta ca oamenii să-ți poată ierta binefacerile…“ Dacă ne-am aduce aminte mai des de lucrul acesta, ne-am mira mai puțin că cei din jur ne cer ajutor și-l primesc de la noi fără bucurie, câteodată chiar cu strângere de inimă.
Chiar și atunci unde atât a da, cât și a primi e o sărbătoare, o bucurie, mai există însă și o altă latură a dragostei, de care noi uităm. Este vorba de jertfelnicie. Nu în sensul în care ne gândim noi de obicei la aceasta – de pildă, că omul care îl iubește pe altul e gata să muncească pentru el, să se lipsească pe sine de ceva ca acela să primească ceea ce-i trebuie, că părinții se pot lipsi chiar și de strictul necesar, pentru ca odraslele să fie sătule și îmbrăcate și să primească uneori bucurie de pe urma unui cadou. Nu, ci jertfelnicia de care vorbesc eu este mai severă, se referă la ceva mai lăuntric. Ea constă în aceea ca omul să fie gata, din dragoste față de altul, să se dea într-o parte. Și lucrul acesta e de mare însemnătate.

Mitropolitul Antonie de Suroj