Timpul pocăinţei şi al aşteptării

De-a lungul Postului Paştelui, dimensiunii biblice a slujbelor i se dă o atenţie sporită. Se poate spune că cele patruzeci de zile ale Postului reprezintă, într-un fel, întoarcerea Bisericii într-o stare spirituală a Vechiului Testament — timpul de dinainte de Hristos, timpul pocăinţei şi al aşteptării (lui Mesia — n.tr.), timpul „istoriei mântuirii”, curgând către împlinirea sa în Hristos. Această reîntoarcere este necesară pentru că, chiar şi aşa, noi aparţinem timpului de după Hristos, pentru că îl cunoaştem pe Hristos şi am fost „botezaţi întru El”, pentru că permanent cădem de la viaţa cea nouă primită de la El, iar aceasta presupune căderea din nou în timpul „vechi”. Biserica, pe de o parte, este deja „acasă”, pentru că ea este „harul Domnului nostru lisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh”; însă, pe de altă parte, este de asemenea pe „calea sa” ca pelerinajul — lung şi dificil — către împlinirea a toate în Dumnezeu, către venirea lui Hristos şi sfârşitul vremurilor.
Postul Mare este perioada când acest al doilea aspect al Bisericii, al vieţii sale ca aşteptare şi peregrinare, este actualizat. Iată, deci, că Vechiul Testament îşi dobândeşte întreaga sa semnificaţie ca fiind Cartea nu numai a profeţiilor care s-au împlinit, dar şi a omului şi a întregii Creaţii „în drumul ei” către împărăţia lui Dumnezeu.
Două principii fundamentale stau la baza întrebuinţării Vechiului Testament în slujbele Postului: „dubla citire” a Psaltirii şi lectia continua, adică, practic, citirea în totalitatea lor a celor trei Cărţi: Facerea, Proorocia lui Isaia şi Pildele lui Solomon.

Alexander Schmemann, Postul cel Mare